foto:montreallimo.com
...ar trebui sa vorbim numai de bine. Insa, personal, nu pot. Ceva ma retine. Eu nu pot rosti cuvantul « aeroport » fara sa ma zgudui din temelii si fara sa ma coplesesc de tristete. As putea sa fiu la polul opus si sa vad partea frumoasa : oamenii se re-intalnesc, sunt bucurosi, fericiti si extaziati. Insa eu nu pot. Eu plang mult acolo, mai ales cand portile se inchid si raman singura in fata unei « gate » cu un numar pe ea. Cand conduc pe cineva la aeroport primul lucru care-l verific sa nu-l uit este pachetul de batistute. Si stiu bine de ce. Poate sunt prea sentimentala pentru secolul asta. Si mai rau este cand te intorci acasa care pare atat de goala, la fel si prapastia care s-a deschis in inima e atat de mare si adanca. Eu mereu am spus ca cel mai greu e pentru cel care ramane. Cel ce pleaca duce cu el un buchet de amintiri si trairi care se sting usor dupa 12 ore de zbor. El, « plecatul » se intoarce la locurile lui stiute, cu oamenii lui si istoria se continua de unde a ramas. Pe cand celalalt, « ramasul » se intoarce intr-o casa care, cu 2 ore inainte, era plina de prezenta celorlalti. « Ramasul » le vede chipul peste tot, pe fotoliul din living, la masa, pe terasa…Cred ca senzatiile astea le traiau in porturi cei ce ramaneau pe tarm si faceau cu mana, eventual cu o batistuta in ea, celor plecati uneori definitv, alteori pentru multi ani.
Intr-un aeroport se tes si in acelasi timp se destrama atatea istorii de viata. Obisnuiesc mereu sa privesc chipurile celor de langa mine. Ma lansez singura in tot felul de supozitii. Ii urmaresc cu privirea. Trairile mele se deapana odata cu ale lor. N-am vazut pe nimeni niciodata cu un chip linistit si impasibil, nici macar cei care tin o pancarta cu un nume pe ea, semn ca sunt delegati si oarecum la mijloc nu exista urma de sentiment. Mai stiu, din experienta, ca la aeroport nu trebuie sa te incalti pe tocuri, ci cat mai comod, posibil sport sau slapi, depinde de anotimp. Una-la-mana, intr-un aeroport se asteapta la sosire pana ti se lungeste gatul iar ochii aproape ca-ti ies din orbita, iar la plecare, se sta si se sta, si se intarzie la maxim cu putinta momentul trecerii dincolo de faimoasa gate. Doi-la-mana, emotiile care le simti pot fi uneori atat de puternice ca nu-ti mai simti genunchii, iar muschii devin de plastelina si se indoaie frumos sub greutatea ta. In cazul asta sunt de evitat tocurile.
foto: treehugger.com
Dar nu, nu pleaca nimeni, dar nici nu vine. Am vrut doar sa evidentiez cat de trista sunt in preajma aeroporturilor. Intamplarea face ca locuiesc destul de aproape de unul (totul e relativ la 20 de minute), motiv sa vad gramada de avioane in toata splendoarea lor, ducand si aducand cu ele tristeti si bucurii, oameni, people.
Bref, e locul unde am inima facuta franjuri...
