Mijloace de locomotie

Pentru ca vara s-a instalat de o buna vreme, imi place mai mult ca niciodata sa iau pulsul strazii. Adica sa privesc cu ce straie noi s-a impodobit. Si aici ma refer strict la decorul locomotor, de orice natura ar fi. Mersul pe jos, pe doua roti, pe trei sau pe patru. Si ma opresc aici, ca inca n-aduc vorba de camioane ca sa trecem la alt numar de roti.

Vorbind de mersul perpedes, pentru mine, in perioada asta a anului e momentul ideal sa vad cam ce se mai poarta in materie de sandale si pantofiori. Si daca ma zgaiesc bine o zi –doua la tinerelele ce colinda Downtown –ul in mod cert ma pun in tema. Ah si c-am adus vorba, ce mult imi plac sandalutele alea tip gladiator. Am si eu doua perechi si sunt atat de comode ca-mi vine sa dorm cu ele!

Urmatorul mijloc de transport, e cel pe doua roti.

Si aici parca-mi vine sa amintesc mai intai frumoase motociclete care-au impanzit orasul si care-ti incanta ochii…Zau! Sunt convinsa ca te umpli de energie si adrenalina conducand un motor d’ala.

Motociclistii astia au o lume a lor, diferita complet de ceilalti co-habitanti ai soselei.

Despre biciclete, ai putea crede numai lucruri bune, dar nu-i chiar asa…Ok, sunt ecologice, nu polueaza, pedalatul face chiar bine la sanatate si muschi…Dar exista un dar. Nu exista o armonie de nici un fel intre biciclistii care merg pe strada, si soferii care conduc tot pe strada. De cele mai multe ori tandara ii sare prima soferului.

Biciclistii merg pe margine, dar nu pe langa bordura ci la o distanta de ea exact cat sa incetineasca circulatia pe prima banda. Cele mai safe si linistite pentru toata lumea sunt arterele care au delimitata o banda special pentru biciclete. In Montreal mai exista si bicicletele BIXI.

Le iei pe baza de abonament si le folosesti din mai pana in noiembrie non stop. Exista din loc in loc aceste diverse statii BIXI unde parchezi bicicleta. Fireste ca nu e nevoie sa aduci bicicleta in locul de unde ai luat-o. Fiecare-si face treaba si-o lasa la prima statie apropiata de el. Statisticile arata ca Bixi se bucura de succes.

Exista da si niste « masini » pe 3 roti.

Un fel de android intre motocicleta si masina. De altfel n-arata rau!

Si urmeaza clasicile masini printre care unele sunt decapotabile,

altele imense

altele atat de micute si delicate.

Ah, ca simpatice mai sunt fiaturile astea!

Altele sunt limuzine...

Acum este, de altfel, sezonul lor: nunti, petreceri, frumoasele graduation ball…Pretul variaza intre 300-600$/ora, depinde de marimea limuzinei si de ce poate oferi in interior.

Acestea fiind trecute in revista, daca-am omis vreun mijloc de locomotie specific unui oras, lista ramane deschisa si pentru generatiile viitoare. :)

Montreal in sarbatoare

Odata cu inceputul verii, la Montreal incep si festivalurile. Aproape ca nu exista sfarsit de saptamana fara sa existe un festival. Weekend-ul trecut a fost pentru montrealezi si nu numai, unul foarte colorat si plin de energie. Soare, frumos, nici sufocant, nici ploaie, cativa nori exact cat sa nu te doboare un soare torid, turisti multi, foarte multi, localnici si mai multi, veselie, buna dispozitie, amuzament, ce mai ! Toate ingredientele sa-ti faci un sfarsit de saptamana memorabil, numai sa iesi din casa! La toate astea sa adaugam Formula Unu si….Cirque du Soleil. Da, circul e’n oras! Cool. Si nu orice circ, vorbim de Cirque du Soleil.

Pentru cine n-a auzit de el, e cel mai tare circ care exista la ora actuala in lume. Iar eu am de ce ma mandrii pentru ca sediul principal este in orasul meu. Cu o conceptie total diferita de traditionalul circ, fara animale, avand o coregrafie bazata numai pe oameni, pe acrobati. E mai mult decat un circ, e o arta in adevaratul sens al cuvantului. Incepand de la costume, muzica, prezentare in scena, acrobati, artisti, totul este lucrat la cel mai mic detaliu. Nimic nu este lasat la voia intamplarii. Numai costumele in sine sunt o oda adusa culorii si design-ului, ne-mai- vorbind de scenografie si muzica. Si da, am fost si i-am vazut evoluand in spectacolul Totem – un periplu al evolutiei umane. A meritat fiecare cent platit! À voir et à revoir, cum spunem p’aici. Cand s-a terminat, am servit masa undeva in Old Port, ca deh, eram aproape si tot eram porniti pe chef. Aici, am avut o surpriza si sincer, tare as avea nevoie de sfatul cuiva mai avizat ca mine. Ne-am comandat fripturile cu garniturile. Bun, nimic nou sub soare pana aici. In meniu era scris ca friptura vine cu salata casei. Nimic nou, nimic ciudat. Frumos chiar. Ne-am relaxat cu mic cu mare in asteptarea mancarii. Terasa, aer curat, meseni in fata si-n spate, trecatori, animatie multa. Invariabil ma uitam si-n farfuria altora, de curiozitate, ce le aduce, ce si-au comandat, si mai mult de plictiseala - ca de obicei mi se falfaie de strachina vecinului. Si uite asa, observ eu pe turtureii, ce-aveau masa cumva in diagonala cu a noastra, cum mananca ei salata verde goala. Adica doar salata. Fara alta farfurie in fata cu steak, cartofi, ciuperci, spaghete sau whatever. Nada. Ma, si mi-am zis eu, ce oameni! Ce tarie de caracter, sa te asezi la masa in buricul orasului si sa ceri doar o salata verde! Adica eu cu mintea mea gurmanda nu puteam nici macar concepe asa ceva. Si ma uit la ei si ma uit si cat de delicat mancau. Si’ntre timp ne-aduce si noua salatele. Noi, ca oamenii le-am lasat alaturi asteptand si felul principal, adica steakul &co. Si pe cand stateam noi de o buna bucata de vreme, se prezinta timid un ospatar si ne intreaba daca sa ne ia salatele in caz ca nu ne plac. Noi, mai socati ca niciodata, i-am zis ca nu, noi asteptam si carnea. Mai dragilor, sa n-o lungesc, noi trebuia sa mancam frunzele alea goale inaintea fripturii. Asa cerea protocolul lor. De aia turtureii de mai sus mancau frunzele goale, ei erau obisnuiti ai casei. Bref, in final din 2-3 furculite aruncate-n gura am razbit si frunzele alea, ceea ce insemna ca e timpul sa ne aduca friptura, pentru care de fapt asteptam. A fost frumos. Mi se intampla prima data in viata ca cineva sa aibe pretentia de la mine sa mananc frunzele de salata goale inaintea fripturii…

Si cum dupa o masa copioasa e bine sa faci un pic de miscare, ne-am aliniat si noi in rand cu puhoiul de gura casca pe Crescent si Peel, unde se serba Formula Unu.

Si uite asa ne-am plimbat in lung si-n lat, am facut poze ca adevarati turisti, am admirat niste dansatori si artisti de strada, masinile expuse, lumea, trecatorii, moda strazii, terasele, florile…

In fiecare an iesim la fel, acelasi ritual (mai putin circul) si de fiecare data ai crede ca-i prima data.

Copilarie fermecata

sursa foto: cache.kotaku.com

Mda, cuvintul copilarie are ca radacina, copil. Ce frumos este sa fii copil! Sa ai lumea ta plina de farmec, sa-ti fauresti vise, sa inventezi povesti, sa crezi in zane bune...Wonderful! Si cand toate astea se intampla in Canada, atunci minunea ia dimensiuni gigantesti. Pentru cine inca nu cunoaste, copiii aici sunt niste mici Zei. Si da, e normal sa fie asa. Fiecare pitic e zeu in felul lui pentru parintii lui. Insa aici un copilas e zeu suprem. Si ramane asa pana trece de la adolescenta la viata de adult. Mai tarziu, ii mai cad din trese, insa vreo 2 decade domneste ca un imparat.
Cand sunt mici sunt atat de dragalasi cu zulufii lor in aer, cu mainile in sold si batand dintr-un picior, cerand respect si supunere la oricine se intampla sa se zgaiasca la ei, indeosebi parintii! Atitudinea asta dictatoriala o remarcam indeosebi in centre comerciale. Ca imparati cu puteri depline ei nutresc o placere nebuna sa terorizeze lumea exact in spatii publice. Ce farmec ar mai avea datul in stamba inchis in camera lui, unde nu-l vede nimeni cat este de terorist? Desigur, parintii sunt extraordinar de calmi. Unii chiar zambesc, mai timid, dar ce conteza! Binecuvantata fie rabdarea lor. Putini sunt cei care efectiv sunt nepasatori, majoritatea poarta o masca. Ei stiu ca nu te poti enerva pe un bot de carne care se tavaleste pe jos si urla de plictiseala. Si asta pentru ca nu e normal, tu esti adult si te poti controla, daca n-o faci, cineva te vede iar altcineva te va judeca, la propriu. Bref, dam inainte cativa ani si ajungem la scoala in clasa 1. Si exact cand crezi ca fazele de altadata din malluri s-au dus, vine acasa si-ti spune ca daca tipi la el (nici macar nu pomenesc bataia!!)el anunta singur politia. Pai da, ei sunt invatati de mici, ca nimeni, dar absolut nimeni n-are voie sa-i abuzeze verbal sau fizic. Si asta e un luncru foarte bun, daca te numesti "parinte-cu-nervi-de-otel".

La scoala, pe masura ce anii trec, realizezi ca copilul tau este atat de bun, cu toate ca rezultatele nu reflecta exact ce-ai vrea... Insa iti zici, la atatea aprecieri si cuvinte de lauda primite la sedinte, se pare ca pe undeva tot tu ca parinte gresesti si vrei tot mai mult si tot mai mult. Partea proasta e ca nu poti face comparatii. Aici nu exista sedintele alea cu care ne-am obisnuit noi, toata clasa de parintii adunata in banci frumos cu dirigintele care-si varsa oful si-ti face odrasla cu ou si cu otet de fata cu restul de parinti. Nope, aici esti singur, parinte-profesor. Si pentru ca nu poti compara, si pentru ca oricat de prost merge tu auzi numai aprecieri, pana la urma, in drumul spre casa iti spui ca in mod sigur tu esti cel care gandeste stramb, ca planetele s-au aliniat iar ton petit chou e cel mai bun din clasa, cel mai istet, pana la urma, ce naiba, are cu cine semana asa destept! Wrong! Din grija fara de margini care li se aloca, ei nu sunt niciodata certati sau apostrofati. Cat de slabe ar fi realizarile si calificativele, ei sunt felicitati, aplaudati, si incurajati sa keep doing the good job! Mai derulam inainte cativa ani, la adolescenta. Aici, e cel mai greu. Acum esti liber sa te ratoi cat oi vrea la ton tresor, dar e in van. El are castile la urechi si la usa tre sa bati mai intai. Pfu, mai bine te abtii, ca doar de-acum esti meserias la asta...Nici profesorii nu sunt scutiti de crizele lor adolescentine cu ultimele zvacniri de aripi imparatesti. Eh da, asta a fost asa pe scurt, ca deja m-au ravasit amintirile copilariei mele si-l vad pe tata (Dumnezeu sa-l ierte) cum imi suiera printre dinti, "termina de mancat" sau "taci din gura" iar eu ascultam docila ca un soldat din armata tarului.
Pe scurt, in loc de concluzie, mi-as fi dorit sa-mi traiesc copilaria aici!