Zilele astea ma tot gandesc la persoane care mi-au intersectat viata si pe care as vrea sa le mai vad si nu cred ca voi mai putea sa le intalnesc. Si nu ma refer la cei dragi decedati. La ei este mai mult decat evident ca nu-i voi mai vedea niciodata in carne si oase, cel mult poate in vis. Ma refer la prieteni si cunostinte de demult, colegi de liceu si de facultate, veri, verisoare, unchi, matusi, vecini de bloc, prieteni din copilarie…Ma gandesc atat de intens la ei ca-mi danseaza toti in cap si-mi joaca pe retine cu fetele lor neimbatranite si neschimbate de trecerea anilor. Amintirile sunt extrem de conservatoare. Indiferent de cati ani trec si cate cutremure sau uragane, ei vor fi mereu conservati tineri, frumosi si luminosi…gratie amintirilor. Imi pare rau ca nu ne e dat sa stim momentul in care este ultima data cand ii intalnim. As fi putut sa-mi iau ramas bun, sa le multumesc pentru tot ce-au reprezentat in viata mea, sa-i imbratisez, sa le urez viata lunga si fericita…Dar nu ne este dat sa stim. Cat este totul de ciudat si de neinteles. Nu stiu ce context de imprejurari mi-a scurcircuitat neuronii si-a putut declansa toata avalansa asta de trairi pline de vise d’acum un veac. As vrea sa scriu mai mult pe tema asta dar parca plutesc intr-un abis.
Urmare a celor descrise mai sus, sunt intr-o dispozitie in care sunt atrasa de lucrurile vintage. Probabil ca mintea claseaza intr-un colt obscur vintage personajele de’acum 20-30-j-de ani. Nu, nu ma imbrac inca in fuste plisate (desi am vazut cateva pe strada…), n-am nici masina lata cat un spot de parcare, nu port ochelari cu lentile pana la jumatatea obrazului, n-am tapet pe pereti si nici frigiderul n-are colturi rotunde…Dar ascult muzica anilor 70-80, in this very moment. Si cu fiecare cantec ascultat parca degust dulceata de cirese negre – dulce-amaruie (ah da si asta e o amintire tot din copilarie!) Si s-ar putea ridica niste voci care sa ma’ntrebe « cui ii mai pasa? » Nu stiu de altii, dar mie imi pasa…
Poate ar trebui sa-mi fac un cont facebook?
