A fost ieri sau acum un veac?

Stau pierduta in fata unei pagini goale. As vrea sa scriu cate ceva insa gandurile imi vin haotic fara inceput si fara sfarsit, asa cum de altfel traiesc, intr-o zi cat altii in 10 luni. Si ziua are numai 24 de ore...

Am avut ieri seara sansa sa merg la un spectacol extraordinar – Fleetwood Mac. Nu credeam c-am sa apuc sa-i mai vad « pe viu ». Pot sa spun c-am crescut odata cu ei. Pe melodiile lor am plans, am ras, am dansat, am trait tristeti si clipe de neuitat. A fost un spectacol pe care n-am sa-l uit curand, sau poate deloc. Au fost chemati de sala de 3 ori …De fiecare data s-au reintors, iar au cantat, iar au plecat si tot asa de 3 ori. Ultima data, aplauzele nu s-au oprit, sala vuia, luminile nu se aprinsesera insa nu s-au reintors. Eram in stare s-o tinem asa pana dimineata !

Asta mi se intampla ieri seara, acum 24 de ore, iar la momentul acesta precis, cand scriu, am senzatia ca se intampla acum cateva luni.

Pentru unii viata este atat de simpla ca se bucura de cate un eveniment cu lunile, au timp sa-l rememoreze si sa-l retraiasca de zeci de ori. Pentru altii, viata este traita la cote greu de imaginat si patruns cu mintea umana. Pentru acestia din urma, am o stima aparte dar in acelasi timp ii compatimesc. Ei sunt aceia care isi dau seama ultimii ca primavara a invadat natura, sau ca pritena cea mai buna si-a tuns parul din lung in scurt, sau ca-n casa s-au batut vandalii, sau ca frigiderul e gol, sau ca pantoful rosu din piciorul stang nu e la fel nici la culoare, nici la model cu pantoful din piciorul drept.

Si nu incetez sa ma intreb mereu, oare cine-i mai castigat ?

I wish I had an answer to that, because I'm tired of answering myself this question...

Overprotection

Protectia cetateanului, mic sau mare, face parte integranta din structura sistemului de-aici. E oriunde, prezenta si aparata de legi cat se poate de clare. Impotriva cui suntem protejati ? Simplu, impotriva imbecililor, adica aceia care nu au cap sa gandeasca individual sau pentru care delimitarea intre bine (bun simt) si rau este atat de fragila, ca se confunda…Pentru toti acestia, statul s-a obosit sa creeze niste legi si reglemente, cu alte cuvinte, sa gandeasca in locul lor.Trebuie sa recunosc, ca pentru una ca mine, care nu s-a bucurat de atata atentie si grija din partea statului, toate astea mi-au taiat rasuflarea, uneori la propriu., aruncandu-ma intr-un abis de consternare paralizanta. Mai greu mi-a fost sa inteleg de ce avem nevoie de legi pentru chestii mirobolant de simple…

Sa incep cu cetatenii cei mai mici, copiii. Ei se bucura de cea mai mare protectie, atat de mare, ca uneori devin tirani ai propriilor parinti. Intr-un copil n-ai voie, reglementat prin lege, sa dai. Nici macar palma aia parinteasca de dojana, care fundul meu a simtit-o de cateva ori pe vremea cand imi petreceam copilaria mea de aur prin Romania. Aviz amatorilor, nu intra in magazin cu copil mic decat daca in prealabil te-ai intoxicat bine de calmante si pastile antistres. Camere care ne filmeaza sunt peste tot, chiar si in parcare, ah, si nu uita sa zambesti ! Daca ca parinte ai apucaturi de’astea, mai bine, uita-le si dezbara-te de ele. Uita si proverbele gen « bataia-i rupta din Rai », proverbe aplicabile numai pentru barbari. Mai departe, la semafoare avem un buton magic pe care apesi cand vrei sa traversezi. A fost inventat in primul rand pentru copii dar preluat si generalizat de toti cetatenii. In concluzie, cand ajungi la o intersectie, intai te uiti dupa butonul de pe stalp, ca altfel, risti sa te eternizezi lipit de zebra. (mie nu mi-a spus nimeni de butonul asta acum n-ani, in primele zile ; inca imi amintesc cum plecasem intr-o dimineata la piata si ma apucase apusul de soare tot intre doua drumuri…)Un copil mai mic de 12 ani nu ramane singur niciodata in casa, fara un adult, iar cei mai mici de 7 ani, niciodata singuri intr-o masina – litera de lege.

Cetatenii adulti, nu sunt nici ei uitati. In masina nu mai vorbesti la celular decat cu hands free. Circula un zvon pe ulita mea, ca, pentru protectia noastra, in curand nu vom mai vorbi deloc la celular. Cica stiintific s-ar fi demonstrat ca accidentele se produc nu din cauza aparatului in sine, cat a faptului ca vorbind, te gandesti la altceva si nu mai reactionezi la timp in trafic. Atentia asta care ni se acorda este de-a dreptul covarsitoare ! De fumat, nu mai vorbesc, interzis total, toleranta zero : in toate spatiile publice inchise, la mai putin de 8 metri de o scoala sau spital, in taxi, in masina daca se afla un copil sub 14 ani (se pune si geamul deschis la interdictie), pe partia de ski, la strand si naiba mai stie pe unde…
Sa nu-i uitam nici pe cei derutati psihic, depresivii bantuiti de ganduri sinucigase. Pentru ei, pe poduri, statul a cladit parapeti imensi pana la stele care sa le taie orice elan de sarit in gol.

Am scris un cearceaf si n-am pomenit nimic de protectia consumatorului, clientului, nebunului, …dar nici nu cred c-am chef, ramane subiect deschis si neterminat…
Traiesc ingradita de legi o libertate fantasmagorica.

Fir intins!

Da, de pescuit este vorba! In ape tulburi, in ape repezi, in lacuri, la baraje…dar unde nu poti pescui ! Atata timp cat esti calauzit de optimism, orice balta e plina de pesti aurii, mari, rotunzi si grasi, gata sa-ti infulece nada sau numai porumbul aruncat ca momeala. Pescuitul in sine ar trebui sa fie un sport relaxant, odihnitor, cu darul de-a te purta pe culmile Zen…Cat de idilic pare totul ! In plasa asta am picat si eu, si asta pana mi-am cumparat prima lanseta, dintr-un sir lung care i-au urmat…

Epopeea pescareasca a inceput inca in primele zile pe taramurile astea. Omul aici, de plictiseala iese la o plimbare prin parc iar daca ai sansa sa traiesti aproape de rau, care de fapt e un fluviu, te plimbi frumusel visator pe marginea lui pana obosesti, te ozonezi, si te intorci acasica si dormi ca un prunc. Cam asta faceam si eu in serile senine de vara pe vremea in care nu ma dumirisem inca unde ma aflu. Faleza era plina de pescari, atat de veseli si joviali si plini de vorba, ca de fapt, uitam de ce-am iesit din casa si ma priponeam pe langa unul ascultandu-i povestile fascinate despre crapi giganti si balene blande…Pana cand mi-am luat o undita, nu singura, tot tribul, cu mic cu mare…In primele zile am prins la crapi, unul mai baban ca altul, la unii stateam déjà in cumpana daca nu cumva sunt pui de balena…Aveam frigiderul plin de pesti, de toate natiile. Dadeam chiar si la vecini, la prieteni, la alti pescari, la tot cartierul. Casa-mi mirosea a peste, insa era frumos. Schimbam locurile imediat daca auzeam ca se prinde mai bine la o aruncatura de bat mai incolo, la 100km. O perioada am mancat numai pesti. Déjà ma laudam la rude ce bine traiesc si cum imi cladeam eu peste cu peste o memorie de mamut. Pana intr-o zi cand am auzit ca pestele din fluviu e infectat cu mercur deversat din nu stiu ce combinat. Au urmat zile de grea incercare. Studiam si zi si noapte efectele mercurului asupra corpului uman. Noaptea nu puteam pune geana pe geana de imaginea mea , ma vedeam translucida si cu mercur curgandu-mi prin vene, in loc de sange. Am hotarat ca fluviul este cert un loc perimat si stricat pentru o activitate atat de nobila. Am luat calea barajelor, unde pescari legendari prindeau sturioni ziua si rapitori noaptea. Schimbarea aceasta a necesitat si ceva efort financiar, alte lansete, mai performate, plumbi mai grei, (eu cautam unul de 2-3 kile, dar n-am gasit de cumparat), benzina, roti uzate, pentru ca, sa fie clar, n-aveam nici un baraj la coltul strazii ! Dar nimic nu e greu cand la sfarsit iti atarna un sturion in undita. Desigur, asta se intampla in visele mele cele mai frumoase, ca realitatea fu dura d’asta data. Unditile le-au luat curentii de apa, plumbii la fel iar noi am venit piscati din cap pana-n picioare de tantari. Ne-am spus ca barajele nu fac parte integranta din armonia pescuitului.

Aveam nevoie de alte chemari. Si le-am gasit. Lacurile de munte. Nu mai stiu exact ce pesti salasluiau atunci in ele, dar intr-o zi cu soare, am plecat de cum s-a crapat de ziua, ca drumul e lung pana la munte…Am ajuns la Marina, ne-am inchiriat o barca si ne-am cumparat o galeata de pestisori drept momeala. Dupa o zi intreaga in care ne-a ars soarele in cap si pe corp, n-am mancat, n-am facut pipi si in care imi amortisera pana si urechile, ne-am intors la mal, secati la suflet, pustiiti de orice gand, rosii ca racii…si fara pesti...De atunci nu ma mai urc si nu ma mai dau in barci. De-atunci m-am declarat protectoarea pestilor, un fel de BB pentru cainii vagabonzi…Ce animale blande si pline de gingasie sunt pestii…

Cred ca-n aprilie incepe sezonul la pescuit si-am nevoie de undite noi !

Sufla vantul frunza-n dunga...

Metaforic vorbiind, ca de cateva luni bune, nu-i urma de frunza-n vazduh. Dar e vant. Acum e mai potolit. Si-l urasc, de orice natura ar fi. Adiere de vara, de primavara, briza, furtuna, crivat sau orice derivata. Nimic nu-mi incearca nervii mai mult decat aceasta suflare de aer, pe orizontala, pe verticala, in plina figura, in plete, in geamuri sau in oase. Vantul in oase, la propriu vorbind, nu-i deloc figura de stil, e o realitate de-a dreptul apasatoare. N-am crezut sa ajung vreodata sa vorbesc despre vant…dar nici c-am sa-l cunosc in toata profunzimea lui si sa-l urasc cu atata intensitate. Pe meleagurile mele actuale, vantul de iarna, ca, sa fim clari, de la el pornesc toate relele, are o importanta aparte. In desfasuratorul meteo, pe care intre noi, decand cu teroarea asta care ma izbeste din vazduh, il urmaresc mai ceva ca indicele bursier, vantul, ca despre el e vorba in propozitie, este descris in detaliu : directia din care sufla, viteza cu care ne sufla pe sus cat si urmele care le lasa. Aici e vorba de fapt de temperatura care, noi, ca fiinte umane, o simtim, acel Feels Like iarna, ca vara-i alta poveste. Cu alte cuvinte din cauza acestui inamic avem de fapt 2 temperaturi, una care ma lasa rece, si alta care ma ingheata.

Asa, si pentru ca nu-mi plac surprizele, de nici un fel, mi-am atarnat la geam un carillon à vent. Daca ma scol in clinchete de zurgalai, e semn rau. Pot prezice cu usurinta ce stari voi traversa, numai ciulindu-mi urechea la carrillon.
Si uite asa usor - usor, incep sa cred ca exista un Zeu al Vantului, care se joaca zilnic cu nervii mei destul de sensibili si uzati.
Sa mai spun ca nu suport nici evantaiul ?

Flamanzi

Suntem fiecare dintre noi de-o maniera sau alta. Se disting net trei categorii : filiformii care tin diete toata viata pentru silueta, sufera de foame mascata, obezii, care sufera pe fata de foame cronica, si cei nascuti in saracie.
Daca viata ne-a ferit sa facem parte dintre cei mai sus mentionati, atunci sigur ne-a rezervat altceva. Ori suntem flamanzi dupa comunicare, bani, glorie, recunoastere, prietenie, ori dupa avere, atentie, apreciere, cunoastere, informatii… Degeaba incerci sa-ti hranesti o foame ca alta ii ia locul. In esenta nu facem altceva decat sa ne tiram existenta intr-o foame perpetua.


Suntem atat de flamanzi ca déjà ne-am izolat fiecare pe cate-o insula de vise unde ne traim in pace, starile halucinante… chacun de son coté…

Un vechi proverb, adaptat zilelor noastre, ar trebui sa sune : Spune-mi ce mananci, ca sa-ti spun cine esti.

3625 de zambete pe km patrat

Atatea sunt unde traiesc eu. Si asta era prin 2001, acum cred ca-s mai multe…

Zambetul, aceasta mimica a fetei, exprimat prin alungirea buzelor este intiparit pe fata fiecaruia care-l intersectezi in drumul tau cotidian. Peu importe daca mergi la banca si ceri un credit, poti fi refuzat cu acelasi zambet care te-a intampinat si cand ai deschis contul la ei, sau nenea din masina, care zambeste cu toti dintii si gesticuleaza disperat sa-l lasi sa treaca in fata ta pentru ca in ultimul moment a realizat ca nu-i pe banda care-l duce unde vrea, sau tanti din spatele ghiseului care te invaluie cu un zambet fosforescent de lumineaza toata sala, gata sa te orbeasca si in acelasi timp te trimite acasa la fel de nerezolvat spunandu-ti ca mai ai de asteptat, sau babuta care s-a nimerit sa fie in fata ta la casa si care s-a eternizat cautandu-si doi centi in geanta, la fel, se intoarce si-ti arunca cel mai senin zambet dezvelindu-si placa impecabila ce-o are in dotare. Nici in buticuri nu scapi de obsesia asta, ba mai mult, sa nu cumva sa uiti sa zambesti, te intampina de la intrare un panou : smile, you are being filmed…

La unii zambetul s-a impietrit pe fata lor, atat de mult, ca s-a transformat in ranjet si ranjetul in grimasa…si in final realizezi ca de fapt poarta o masca care-o scot numai in intimitatea WC-ului, cine stie, poate nici atunci…

La inceput esti izbit in plin plex solar vazand atatea zambete distribuite gratis la fiecare trei pasi pe care-i faci. Te simti teleportat in alte coordonate, si asta imediat ce deschizi usa de la intrare si dai peste vecinul ce-si plimba catelul de latra zi si noapte, bietul de el, dar vecinul inca gaseste resursele necesare in interiorul lui ca sa-ti zambeasca…

Cu timpul te trezesti din hipnoza asta insa prea tarziu, flagelul te-a transformat déjà intr-un zambaret, ca oricare altul…

Despre vicii

Sa stabilim de la bun inceput ce inseamna ele. Dupa cum ne invata dex-ul on line al limbii romane :
Viciu - pornire nestăpânită şi statornică spre rău, apucătură rea, patimă; desfrâu, dezmăţ, destrăbălare ; deprindere de a face fapte rele; obicei urât, patimă rea.

Am avut ideea sa vorbesc despre vicii (asa cum le vad eu) dupa o cazatura cam brusca de pe norisorul alb (de fum) pe care pluteam lin. Pentru toata lumea, cat si pentru mine pana sa ma trezesc din contemplare, era mai mult decat obviously. Ma gandeam la vicii, implicit ma gandeam la fumat, baut, drogat. To be honest, toate sunt apucaturi rele, obiceiuri urate si fapte rele, mergand de-a lungul definitiei, e clar pentru toata lumea ca vorbim de vicii.
Si acum vine descoperirea mea, de o importanta cruciala, pentru toata suflarea omeneasca care nu intra in categoriile de mai sus, de altfel mult blamate si aratate cu degetul, tz tz tz…Sa luam de exemplu cazul gurmandului, care baga in gura cam tot ce misca pe pamant sau whatever, isi suge seva din pamant. Nu e nici o noutate ca toata planeta se confrunta cu o epidemie de obezi. Vorbim aici clar de o « pornire nestapanita si statornica spre rau », cat si de o « apucatura rea », ba chiar de o « patima » a mancarii.

In aceeasi galeata ii trimit rapid si pe cei care mananca prajituri si dulciuri dimineata, pranz si seara iar intre mese cateva pachete de biscuiti, fursecuri si bomboane si care imping cat mai mult cu putinta ora culcarii spre ceasuri tarzii din noapte din dorinta ascunsa sa infulece si ultima jumatate de borcan de gem din frigider…garnist daca se poate cu frisca…Terminand cu astia, pentru care, in mintea mea, nu mai exista nici un dubiu, sunt de-a dreptul viciati de haleala, sa trec la lucruri mai subtile.
Si ce-as putea sa spun despre cel care de cate ori iti da cu « sarut mana » iti cere ceva ; care profita de buna ta crestere si educatie crestineasca in spiritul « ajuta-ti aproapele »…Daca nu-l ajuti te simti pangarit si murdar in sufletul tau imaculat de bunatate iar daca-l ajuti de 1000 de ori pe luna realizezi ca esti gaina plina de pene de jumulit. Au si astia un nume, ii numim profitori, iar daca au amabilitatea sa te mai si perie cand iti cer ceva, atunci se cheama ca sunt lingusitori. Acum ma intreb eu, astia nu se cheama ca au o « pornire nestăpânită şi statornică spre rău », « apucătură rea » sau « obicei urat » ? Si dupa umila mea parere, cu mana pe inima, personal ii consider extrem de viciati.
Tot la subtilitati fine ii clasez si pe cei care isi baga piciorul in acceleratie de cum se urca in masina si pana nu ating podeaua nu sunt fericiti… « Dezmat » curat pe autostrada.

Insa, ma opresc aici pentru ca deodata, intr-o regretabila fractiune de secunda, am avut o viziune de cosmar si mi-e teama ca ma va urmari mult timp : se facea ca-s la volan, am piciorul drept pe acceleratie iar pedala era déjà iesita prin podea, in gura aveam o tigara, pe scaunul din dreapta imi ranjea o savarina iar la telefon cu cea mai candida voce ce-o am in posesie ceream 2000$ la o cunostinta…si sa nu uit, pe stativul de cafea, ma astepta o bere rece…Brrrrr… si cred ca in portbagaj aveam un sac de iarba…Brrrr..
Desigur in dezbaterea mea ma bazez profund pe legenda populara ca « suma tuturor viciilor ramane constanta » si ca, desigur, « nimeni nu-i perfect ».

À travers les cartes d’affaires

Il y a toute une vie et au-delà des elles-mêmes on apprend une histoire…

Am atat de multe ca le tin intr-o punga. Cautand una anume am realizat ca de fapt in punga aceea este o viata traita cu tot cu amintiri.

Fiecare in sinea ei imi deapana o poveste sau o amintire, trista sau vesela. Fiecare in mod diferit are o amprenta personala. Poarta cu ele personalitatea celui care le ofera. Fiecare, independent una de cealalta, detine un chip, un zambet, o strangere de mana, o emotie si nu in ultimul rand…o speranta. Prin ele am putut calatorii in gand trasand mental itinerarii de mult uitate si apuse. La pastrez si tin la ele asa cum tin la pozele din copilarie.

De fapt, mai mult decat o poveste, in spatele fiecareia se ascunde un om, o cunostiinta, un om de afaceri sau un prieten care la un moment dat au reprezentat ceva in viata mea, unii lasandu-si o amprenta atat de mare ca poate i-au schimbat cursul…

Curieusement le plus beau souvenir que j’ai pu garder de chaqu’une d’entre elles est le regard de chaque personne que j’ai croisée dans mon chemin.

C'est quoi la joie de vivre?

A mon avis, c’est une bénédiction. Dupa lungi si interminabile cugetari este singurul raspuns ce-as putea sa-l dau. Sunt oameni care au totul, mai putin aceasta « joie de vivre » iar altii care n-au nimic, sau mai nimic dar sunt plini de joie de vivre.

Ea vine « de nulle part », te invaluie ca o adiere de primavara si te poarta departe, dincolo de ce-ar putea exprima cuvintele…E atat de fragila, azi o ai maine poti s-o pierzi. Are culoarea unui camp de flori in luna august…Ne invata pasii de dans. Un om fara joie de vivre nu va stii niciodata sa danseze. E ca un fum care se disipa in eter, n-o poti pastra, n-o poti ascunde, n-o poti uita dar o poti cultiva secunda cu secunda, ceas de ceas si zi de zi.

Pour moi, c'est quand je pourrais me dire "ca va ?" et me répondre "oui" sans me mentir.

Ce-am fi fara amintiri?

Un pustiu intins fara inceput si fara sfarsit…Cu ani in urma defineam amintirile ca fiind cimitire ale trecutului in care ne reintoarcem mereu tacuti cu un buchet de flori …A trebuit sa treaca anii sa realizez ca de fapt amintirile sunt mostenirea noastra cea mai de pret. Fara ele am fi nimic. Ma intreb ce-am deveni daca cineva ne-ar fura amintirile ?

Gradina din fundul curtii cu ciresul amarui, leaganul atarnat de cires, florile de musetel crescute la marginea ulitei, cositele de fan, primul sarut, prima iubire, primul zbor, ziua nuntii, nasterea, primul gangurit, primii pasi, prima zi de scoala, ultima zi de copilarie, ultima zi de adolescenta, prima zi de adult…si cate si mai cate….Amintiri ale trecutului…Nu poti intelege niciodata o fiinta umana fara sa-i cunosti trecutul, adica amintirile. Fiecare zi isi deapana minutele, secundele cu bune si rele dar oare care mecanism declanseaza peste anii memoria si amintirea lor ? Mereu mi-am pus intrebarea asta. Ce anume din prezent si mai ales de ce - se incripteaza in memoria noastra si face posibila trairea secundei prezente chiar si peste un veac ?

Amintirile sunt labirinturi ale trecutului…Imi amintesc perfect secvente de acum 30 de ani fara nici o importanta evidenta. Si atunci de ce mi le amintesc ? Daca am putea afla raspunsul la intrebarea asta, poate am putea afla raspunsul la multe alte actiuni ale noastre…

Cand se termina cuvintele

Atunci nu mai e nimic de spus. E ciudat sa incep un blog tocmai cu idea asta.
Insa sunt momente cand cuvintele adunate la un loc din oricate limbi vorbesti, parca nu mai au rost. Cred ca fenomenul asta se cheama « lehamite ». Lehamite de a te face inteles, lehamite de a incerca sa intelegi pe altii, lehamite de explicatii, de scuze, de cearta, de impacare, de gol in stomac. E o stare de planare lina. Si totusi, cand cuvintele se termina, altele din neant le iau locul si alt inceput se naste…In lumea virtuala totul are multiple intelesuri, puterea o detin cuvintele, iar cand ele s-au terminat, totul devine cenusa. In lumea virtuala nu poti surade, nu poti zambii, nu poti plange, nu exista lacrimi. In lumea asta puterea o au cuvintele care, numai ele, printr-o aranjare mestesugita creaza sensuri, stari, trairi, emotii.

Virtual

Traim virtual. Asta e o realitate care n-o contest. Trimitem scrisori virtuale, felicitari virtuale, citim presa virtual, ne certam virtual, ne impacam virtual, avem prieteni virtuali, calatorim din America in Japonia si din China in Spania virtual…Virtualiceste vorbind, e chiar minunat!