Intr-un aeroport se tes si in acelasi timp se destrama atatea istorii de viata. Obisnuiesc mereu sa privesc chipurile celor de langa mine. Ma lansez singura in tot felul de supozitii. Ii urmaresc cu privirea. Trairile mele se deapana odata cu ale lor. N-am vazut pe nimeni niciodata cu un chip linistit si impasibil, nici macar cei care tin o pancarta cu un nume pe ea, semn ca sunt delegati si oarecum la mijloc nu exista urma de sentiment. Mai stiu, din experienta, ca la aeroport nu trebuie sa te incalti pe tocuri, ci cat mai comod, posibil sport sau slapi, depinde de anotimp. Una-la-mana, intr-un aeroport se asteapta la sosire pana ti se lungeste gatul iar ochii aproape ca-ti ies din orbita, iar la plecare, se sta si se sta, si se intarzie la maxim cu putinta momentul trecerii dincolo de faimoasa gate. Doi-la-mana, emotiile care le simti pot fi uneori atat de puternice ca nu-ti mai simti genunchii, iar muschii devin de plastelina si se indoaie frumos sub greutatea ta. In cazul asta sunt de evitat tocurile.
Saturday, May 29, 2010
Despre aeroporturi...
Saturday, May 15, 2010
Cand copacii-ti sunt dusmani
foto: tree-pictures.com
Ma intreb de multe ori pana unde merge aroganta si trufia unora? N-am dispus niciodata de milioane ca sa-mi dau seama daca aroganta se naste in bogatie, dar s-ar putea sa aiba o legatura, daca nu directa, macar ascunsa.
Cazul 1 – taie 5 copaci inalti (plopi maturi)pe motiv ca-i luau vederea panoramica asupra fluviului. E vorba de unii cu conturile grase care traiesc pe insula « a coté de Downtown »
Cazul 2 – taie 6 copaci maturi (salcii) crescute pe malul raului pe motiv ca-i reteaza linia orizontului si nu mai are vedere la apusul soarelui…Se intampla intr-un orasel linistit si unde casele parca sunt desprinse din povesti cu zane, calesti si castele. Si in cazul asta ca si in cel precedent, protagonistii n-au cumparat vreodata ceva in rate.
Cazul 3 – De data asta, deranjant este un nuc batran, de vreo 30-40 de ani. Si acest nuc a ajuns sa fie « marul discordiei » intre doi vecini. Unul dintre ei ii reproseaza celuilalt ca nucul « ii murdareste » masina si driveway-ul cu frunzeele cat si cu nucile ce cad din el. L-au deranjat atat de mult ca l-a dat pe proprietarul nucului in judecata. Judecatorul a transat direct si corect: D-le, o data pe an e toamna cand cad frunzele si o data pe an se coc nucile, deci plangerea d-vstra n-are temei fondant, iar incriminatu’ n-are nici o vina daca vantul sufla si imprastie frunzele in curtea ta. Pomul ramane unde este! Si in cazul asta e vorba de unii ale caror case ar putea concura degajat pentru termenul de « fortareata »
Trebuie sa precizez ca in primele doua cazuri, pomii in speta nu erau ai lor (de parca ar mai fi contat!), erau ai nostri, ai tuturor, cresteau pe un spatiu public! De umbra si de racoarea lor ne bucuram noi, astia, ordinary people. Desigur ca i-a durut in pix de amenzi si de gura targului. Sunt genul care se cred buricul Universului.
Stau si cuget profund, oare cat de hain poti fi la suflet sa faci asa ceva? Ma intreb oare ce altceva mai pot dobora la fel de usor? Desigur, e o intrebare retorica. Si toate povestile astea mi-au lasat asa un gust amar!
Friday, May 7, 2010
Granny squares afghan – 2
Cum spuneam, seara ma deconectez crosetand, mai nou. A doua paturica e gata. N-am mai fost manata de entuziasmul primei, si ca atare, cam de asta iarna lucrez la ea… In cap am setat-o déjà pe a 3-a.
Nu stiu cand ma voi apuca de ea pentru ca ma bate gandul sa incerc sa fac un fel de sal / pelerina / vesta lunga. Nu stiu inca ce anume exact. Ceva care sa-l arunci usor pe tine in serile de vara cand stai pe terasa la un taifas cu o sangria in fata. As vrea ceva care sa mearga la fel de bine si la blugi, si la o fusta vaporoasa si in acelasi timp sa nu se lucreze greu. Dupa paturile astea nu cred ca mai am rabdarea necesara sa ma lansez in modele complicate care cer destul de multa atentie si indemanare. Inca studiez problema. Si pentru ca in ultimele zile, am tras tare, ca pe ultima suta de metri, sa termin o data, am avut si timp mai mult sa gandesc.