Craciun fericit!

Fie ca aceste sarbatori sa ne gaseasca pe toti mai linistiti si impacati cu noi insine, cu pace in inimi si cu harul nepretuit de a ierta. Fie ca serbam in doi sau cu casa plina, esential este sa-i facem loc in sufletul nostru si Spiritului de Craciun. Fara el am uita sa fim copii, sa ne bucuram cu toata inima de cadouri, de zapada si de frigul de afara. Si, foarte important, nu uitati sa-i spuneti cat ati fost de cuminti si ce va doriti la anul ce vine.

Noh, sa petreceti in limite rezonabile! (s-a gasit cine sa dea sfaturi! Lol)

Mea culpa

De cate ori deschid blogul imi vine sa plang. Eram atat de optimista cand l-am inceput. Imi spuneam, in fine un loc in care pot interactiona cand vreau si mai ales cum vreau si exact cum simt. De luni bune l-am lasat in paragina. Posturile mele sunt vagi si seci si parca ascund in background datoria de a scrie ceva, orice, numai sa fie ceva….Imi pare atat de rau ca nu ma pot impartii in mii de bucati asa cum as vrea…Mi-as fi dorit sa excelez si sa fiu la superlativ in fiecare f ***** activitate care o intreprind. As fi vrut sa concurez pentru miss superwoman. Dar nu pot. Din pacate sunt atat de limitata in ceea ce fac sau mai bine zis, in ceea ce as vrea sa fac. Uneori as fi vrut sa fiu alta, alte ori ii multumesc Cerului pentru cea care sunt…Revenind la blog, imi pare atat de rau c-am neglijat atatia prieteni. Da, spun corect prieteni! Ma refer la cei din lista mea de contact, si la lipsa mea de colaborare si implicare in tot ce –au publicat ei recent. Vreau atatea si pentru asta uneori nu mai stiu in care parte sa alerg si incotro s-o apuc. Ma scol in miez de noapte cu mintea in alerta si cu o suta de scenarii in cap…

Am sa revin cu noi povestiri din Montreal, curand… promit…!!!

Remembering

Zilele astea ma tot gandesc la persoane care mi-au intersectat viata si pe care as vrea sa le mai vad si nu cred ca voi mai putea sa le intalnesc. Si nu ma refer la cei dragi decedati. La ei este mai mult decat evident ca nu-i voi mai vedea niciodata in carne si oase, cel mult poate in vis. Ma refer la prieteni si cunostinte de demult, colegi de liceu si de facultate, veri, verisoare, unchi, matusi, vecini de bloc, prieteni din copilarie…Ma gandesc atat de intens la ei ca-mi danseaza toti in cap si-mi joaca pe retine cu fetele lor neimbatranite si neschimbate de trecerea anilor. Amintirile sunt extrem de conservatoare. Indiferent de cati ani trec si cate cutremure sau uragane, ei vor fi mereu conservati tineri, frumosi si luminosi…gratie amintirilor. Imi pare rau ca nu ne e dat sa stim momentul in care este ultima data cand ii intalnim. As fi putut sa-mi iau ramas bun, sa le multumesc pentru tot ce-au reprezentat in viata mea, sa-i imbratisez, sa le urez viata lunga si fericita…Dar nu ne este dat sa stim. Cat este totul de ciudat si de neinteles. Nu stiu ce context de imprejurari mi-a scurcircuitat neuronii si-a putut declansa toata avalansa asta de trairi pline de vise d’acum un veac. As vrea sa scriu mai mult pe tema asta dar parca plutesc intr-un abis.

Urmare a celor descrise mai sus, sunt intr-o dispozitie in care sunt atrasa de lucrurile vintage. Probabil ca mintea claseaza intr-un colt obscur vintage personajele de’acum 20-30-j-de ani. Nu, nu ma imbrac inca in fuste plisate (desi am vazut cateva pe strada…), n-am nici masina lata cat un spot de parcare, nu port ochelari cu lentile pana la jumatatea obrazului, n-am tapet pe pereti si nici frigiderul n-are colturi rotunde…Dar ascult muzica anilor 70-80, in this very moment. Si cu fiecare cantec ascultat parca degust dulceata de cirese negre – dulce-amaruie (ah da si asta e o amintire tot din copilarie!) Si s-ar putea ridica niste voci care sa ma’ntrebe « cui ii mai pasa? » Nu stiu de altii, dar mie imi pasa…

Poate ar trebui sa-mi fac un cont facebook?

Estivale...

Toata copilaria si adolescenta mea traite in Romania am suferit profund ca n-am tenul mai colorat. Cand venea vara, oricate sacrificii as fi facut eu eram tot alba, sau rosie. Raportandu-ma la multimea coloratilor eu eram considerata o ciudatenie a naturii. Alba ca laptele sau spuma marii, daca ma exprim poetic sau alba ca branza, daca ma exprim plat si in limbaj de cartier. Mai mult, puteam trece usor in categoria celor bolnavi care, saracii de ei, numai de plaja si soare nu profitau… Imi amintesc si acum, toamna, cand se numarau bobocii, adica cand incepea scoala, ne adunam in careu iar albeata mea era luata pe post de reflector, intr-o mare de piei colorate de la maro spre maro-inchis. A trebuit sa ajung in floarea vietii pe taramuri nordice ca sa ma mandresc cu tenul meu. (lol). Vroiam sa spun ca a trebuit sa zbor si sa traversez unu-doua oceane ca sa ma simt bine in pielea mea. Aici nu se zgaieste nimeni la eternul meu ten alb, ba mai mult, ma asimilez usor celtilor si neamurilor lor.

Si cu toate astea am vrut sa « prind » culoare. Mai mult din cauza de design estetic. Ma gandeam ca ochii ar fi mult mai « lucitori » daca ar fi incadrati de un ten auriu. Si ce fac? ma duc la plaja, ca orice om normal. Numai ca ce mi se intampla acolo depaseste normalul. Cu alte cuvinte, din prea marea mea dorinta de a-mi pune in evidenta culoarea ochilor cu un ten auriu, m-am parjolit. Si bine de tot. Pe romaneste, m-am prajit ca un carnat in tigaie. Mi-am ars vreo 5-7 straturi de piele, nu m-am miscat decat in secvente lente si n-am putut sa-mi intind oasele pret de o saptamana. Primele 2-3 zile n-am suportat nici o raza de soare sa-mi mangaie corpul. Pentru asta ori n-am iesit din casa, ori daca am facut-o mi-am pus bluze de toamna-iarna la 35C. Au trecut vreo 10 zile decand am fost la plaja si deabia acum imi cade pielea in straturi unul dupa altul, nu stiu cate, se pare ca multe…Singurul plus care pot sa-l adaug la aceasta bad experience a fost ca m-am scaldat si-am inotat pana simteam ca-mi ca-mi pierd bratele si ca mi se descompun toti bicepsii in mii de farame. Si pentru cine se intreba, da, m-am dat cu crema protectoare 15, dar nu chiar de la inceput…

Cam asta…Poate ma mai risc vreo doua zile la plaja dar promit sa ma imbalsamez din cap pana in picioare cu crema solara pentru bebici.

Si cand arsita e mai tare si setea mai apriga recomand din suflet cea mai spectaculoasa limonada care satisface pana si cele mai dificile papile gustative.

Reteta e simpla ca arsita solara:

Limonada

-1 cup zahar

-1 cup apa

- 2-3 frunze busuioc sau menta .

Toate astea se pun la fiert. Se lasa la racit bine.

-1 cup zeama de lamaie (cam 5 lamai)

Se toarna peste siropul racit de mai sus.

alte 6 cups apa rece. Se toarna peste sucul de lamaie si sirop. Se baga la frigider si se serveste rece, eventual cu unul –doua cuburi de gheata. E dementiala !!!

À la prochaine…

Jazz pe paine

A fost si s-a dus. Si ca orice lucru care-ti place, s-a terminat repede, chiar prea repede. Ma gandesc la Festivalul de Jazz. Anul asta je me suis fait un devoir (cum zic francezii) in a fi prezenta cat mai mult posibil. Si acum ma felicit din plin. A fost un festival printre cele mai reusite. Seara de seara (aproape) ne-am bucurat de atmosfera coplesitoare care te cuprindea de cum puneai picioarele acolo. Antren, muzica, bere, inghetate (recomand cu patos Brownie Earthquake de la DQ), tineret, pizza, lumini, decibeli, people, viata. Cu multitudinea de scene in aer liber nu te plictiseai niciodata. Exact ca albinutele din floare-n floare asa ne zumzaiam si noi din scena in scena.

Dar, bomba sau bomboana de pe frisca a fost la Centre Bell concertul lui SADE. Cum naiba am fi putut rata asa eveniment ?! Once in 10 years Sade vine in oras si noi sa n-o vedem live ? No way!! Jur ca n-am sa uit concertul ei in o suta de ani d’acum in colo de-i traiesc. La origine anglo-nigeriana are o voce inconfundabila. Odata ce-o asculti, n-ai cum s-o recunosti a doua oara. Viata n-a fost mereu blanda cu ea si n-a primit nimic pe tava. In anii cand a scos primul ei album, Diamond Life, viata ei era departe la 100 ani lumina de a fi un diamant. Dupa cum a declarat, canta si scoate cate un album numai cand are ceva de spus. De albume comerciale de dragul vanzarii nu vrea sa auda. Cine inca n-a ascultat-o, nu-i tarziu niciodata si nici rau n-o sa-i para c-a descoperit o noua voce.

Scriind aici, m-au napadit iar amintirile din seara concertului. Fratilor mie chiar imi vine sa tip ca sa ma auziti mai bine, a fost un spectacol de neuitat! In treacat spus mi-a mai placut o chestie: delicatetea cu care si-a prezentat trupa. I-a descris pe fiecare in cate 2-3 fraze in care a pus suflet si inima. N-a fost nimic din tipicul: “si la tobe Smith Tobosarul”. O delicata din varful unghiilor pana-n talpi!
Cu prilejul festivalului a mai fost in oras si Prince. Din pacate cand am vrut si noi sa luam bilete a fost sold out. S-au vandut ca painea calda. Oricum au fost putine pentru ca n-a concertat intr-o sala mare. Imi pare rau ca n-am fost la Nikki Yanofsky, cea mai tanara cantareata de jazz, dar pe cat de tanara, pe atat de talentata.
Acum toate astea s-au dus pana la anul. Totusi, din cand in cand, mai gustam cate putin live jazz la House of Jazz…dar asta poate fi alta poveste…
Ei, cam asta aveam de spus, dupa tacerea (mare cat lacul Champlain) de la ultima postare.
Dragii mei care ma cititi va doresc o vara torida si la propriu si in suflet!

Campul meu de margarete

Pe mine viata m-a invatat ca America si-o face fiecare acolo unde traieste!

Extrapoland ideea, disperarea m-a impins sa-mi creez campul meu de margarete. Numai ca nu le simt parfumul, dar pot rezolva asta cu un spray…Sunt fake, eu stiu bine, dar iluzia ce mi-o doresc e mai puernica decat realitatea. In lipsa campului adevarat ma consolez si–mi spun ca pana la urma viata e compusa din mici bucati de surogate.

Nu stiu altii cum sunt, dar eu urasc tot ce nu-i viu si real. Urasc florile de plastic la fel de mult cum urasc tapeturile cu paduri si cascade si deasemenea urasc si ma dezgusta la maximul tolerantei sa vad pomi de plastic in ghivece. Si cu toate astea, stau si-mi spun ca toate fake-urile astea n-au aparut din zenit. Lumea le-a cautat, si le-a dorit imprejur…Cand visele frumoase au fost prea departe sa poata fi atinse atunci ne-am creat iluzii si cand nici iluziile nu ne-au mai hranit foamea de vise, atunci ne-am creat surogate. Omul a fost atat de abil sa creeze impresii ale lumii reale…

Am creat flori, pomi, pasari, ciripit de pasari, cascade, fantanele arteziene, susuri de rau pana chiar si sexul cu papusi sau dildo. Placerea poate fi reala sau mimata…Un singur lucru a ramas sincer si real: iubirea. In anii astia traiti am invatat si-am acceptat ca nu le poti avea pe toate, dar viata iti da marea sansa sa poti alege si decide. Si daca cineva ma poate contrazice atunci s-o faca, insa sa alegi e mai greu decat atunci cand ti se impune. Remuscarile si regretele care le ai cand ai facut o alegere proasta sunt mai dureroase decat orice altceva…

Booon, n-am vrut sa fiu atat de pesimista, dar se pare ca ma zbat intre niste surogate de viata frumos etalate si niste realitati care mi le doresc desi nu sunt atat de senine. Alegerea se vrea a fi atat de grea…

Si atunci mi-am creat campul meu de margarete…chiar si fals asa cum e, e o dulce alinare….

Down or high …

Realitatea ce ne loveste in plina figura e asta: jos au sus. Asa suntem. Indiferent de ce pretindem noi sau de ce am vrea ca altii sa vada. Noi suntem fie jos, fie sus. Din umila mea experienta si din n-spe miile de carti studiate si cazuri observate, nivelul mediu e mai mult ipotetic. Traiesti intr-o frumoasa supravietuire. Da, asta e cuvantul care ar inlocui mediocritatea…Linia de mijloc e iluzorie. Sau e linia care-ti inalta moralul zdruncinat. Dar josul are multe trepte ca si susul... Cine poate sa-mi traduca si mie ce inseamna “mediocritate”?

Se intampla in Montrealul anilor 2011 – 31 de mafioti sunt lasati in libertate pentru ca dosarul cu dovezile incriminatorii e excesiv de mare…Mergand cu bicicleta linistit spre job, cineva a murit impuscat nevinovat…Nu beneficiem de nici o reducere la transportul in comun din cauza smogului (asa cum au implementat alti primari mai destepti), nu ca m-ar interesa direct, dar orisicat…

Casele in Vancouver au ajuns sa se vanda la preturi iesite de pe orbita bunului simt si al valorii reale…E o supraevaluarea a pietii imobiliare ce depaseste sensul comun de bun simt si realitate. Chinezi si japonezi cumpara intr-o veselie! Si daca ma intrebati de ce ma oftic, ei bine ma oftic de mor!

Mai nou, emigrarile vor sa impuna o quota pe fiecare tara. Eu zic ca-i de bine asta, altfel riscam sa vedem numai basmale pe strada. No offence. Unii se integreaza mai usor, altii deloc. Unii traiesc de cum vin “American dream”, altii inca nu s-au trezit din vis….

Acestea fiind spuse, tocmai am supravietuit unei furtuni….cu pomi cazuti pe masini si sfartecati in doua….

O zi in Paradis

Ei bine da, am fost in Paradis, adica la Gradina botanica din Montreal. Am fost in mijloc de mai si-am ramas fara cuvinte. Dar oare cum o fi in plina luna august, cand vor fi infloriti si trandafirii? Am prins un spot cu soare intre doua ploi care nu se mai sfarseau…si care de fapt se desfasoara chiar in momentul asta precis cand scriu.

Pentru cine nu ma cunoaste, eu sunt un om al pamantului, al naturii, al livezii, gradinii de legume, de radasuri, de flori, in fine…Nici ca puteam sa fiu in alta parte mai in elementul meu decat in gradina asta mirifica. Pentru cine e interesat, asa de amocul cunoasterii, sau din simplu désire de a-i face o vizita, aceasta cuprinde 10 sere de-ti taie rasuflarea cu speciile de plante rare si alte vreo 30 de gradini tematice in aer liber.

O plimbare in ele are harul sa disipe si cea mai densa tensiune sau stres care exista in orice fiinta umana racordata la secolul 21.

Ma gandeam sa trec in revista pe scurt cateva din gradinile ce le-am vizitat. Apoi m-am gandit ca poate plictisesc si ma voi referi numai la ce m-a marcat emotional behind any expectations…By far a fost gradina chinezeasca.

Fac ce fac si ma lovesc de farmecul chinezesc…Ei bine, a fost gradina in care am poposit cel mai mult, in plus, in ea m-am intors dupa ce-am trecut in revista celelalte…E ca si cum spiritul meu sau ce-a mai ramas din el dupa viata agitata de la oras, tipa neincetat ca vrea la chinezi. De fapt in realitate a fost singura gradina care m-a facut sa ating starea zen. Si daca cineva se intreaba ce floare sau amenagement peisagist a putut sa ma farmece intr-atat, raspunsul e ca nici unul…Toata scenografia a fost facuta de broaste. Da, de broastele din lacul din gradina. « Cantecul » lor era atat de linistitor si de natural si de rural ca inchizind ochii as fi vrut sa ma eternizez acolo. Stateam pe o banca, postata pe un damb la inaltime suficient de mare sa privesc panoramic toata gradina, soarele imi dogorea pe fata, pasarile cantau si broastele oracaiau intr-un concert mai mult decat divin…In momentul ala de beatitudine completa nici ca puteam sa-mi doresc ceva mai mult. Lasasem departe zgomotul orasului la mii de kilometri (metaforic vorbind). Nu tu sirene, politie, ambulante, claxoane, scrasnit de frane…Nimic…Deodata tot universul se redusese la cantecul broastelor si la mirosul de mal care se degaja pregnant din lacul ala chinezesc…Si-as fi putut ramane acolo pana m-as fi contopit cu soarele sau banca, sau broastele…

Am mai vazut si alte gradini atunci…Cea a natiunilor bastinase din Nordul indepartat, a japonezilor, de rododendroni, cea din Muntii Carpati (cu flori de colt), liliaci (erau inca neinfloriti), arbusti, conifere si altele, multe altele…Insa in nici una n-am simtit atat de pregnant cat de legata si atasata sunt de zgomotul nativ al naturii, broaste, greieri, pasari, asa cum am fost la chinezi.

Singura concluzie care se desprinde de aici e ca sunt cat se poate de invidioasa pe toti cei care asculta cum canta broastele sau greierii seara la culcare. Cred ca intr-o zi am sa-mi cumpar o pajiste cu greieri si margarete….

Hristos a inviat!

Nu ma lansez in nici o pledoarie despre mine sau despre altceva (desi ar fi una care-mi da fiori). Voi fi foarte scurta. Doresc Paste fericit tuturor pritenilor mei virtuali. Astept primavara. Stop.

Succint: ca tot omu’ credincios am tinut post o saptamana (am descoperit azi noapte cat de minunat e laptele!!!!), am vopsit oua, am facut pasca, mers la Inviere…si restu’…Zilele astea, cumva ma simt mai aproape de cele bisericesti si parca, cumva am atins si linistea sufleteasca, iar cu toate astea intarita ma gandesc cu drag la toti pretenii mei reali sau virtuali. As vrea sa ciocnesc cu toti un ou, asa ca eu va zic tuturor « Hristos a inviat »!

Noile trenduri de emigranti

foto: socyberty.com

Ei bine, da, de cam un an de zile se observa de departe ca Montrealul s-a imbogatit cu o noua limba, si anume dulce graiul moldovenesc. Mai dragilor, traim o adevarata invazie de moldoveni. Sunt pretutindeni, ii vezi si ii auzi la fiecare colt, in orice magazin, oriunde. Si vin din ce in ce mai multi. Comunitatea lor a luat deja amploare. Au chiar si un ziar. Ce pot eu asa sa observ « facile » e ca sunt foarte determinati. Desigur orice emigrant e determinat mai mult sau putin (aviz celor ce se intorc la obarsie), insa moldovenii, sunt pe atat de determinati cel putin pe cat sunt chinezii. Sunt hotarati sa ramana, sa reuseasca, sa munceasca, sa-si croiasca un drum, nu se tem de inceputuri. Mi-am pus de multe ori intrebarea ce-l intareste pe un emigrant, de unde-si trage puterea sa mearga inainte chiar si atunci cand in fata lui se ridica zid dupa zid. Cand crezi c-ai cucerit o reduta, atunci constati cat de in urma esti, moment cand iti pierzi self esteem-ul. Ei bine, so far am doua raspunsuri usor de sesizat: fie fugi de saracia lucie ce te inconjoara, fie cauti sa-i dai vietii tale cat si-a urmasilor tai un sens mai stilat. Nu ma lansez aici sa dezvolt cazurile celor ce fug de regimul politic, social samd. Vorbesc asa in general de cei mai multi, care vin din lumea larga. Revenind la moldoveni, inclin sa cred ca se incadreaza in prima categorie. Desigur ca-s de admirat pentru cata vointa au!

Insa personal am un of. Vorbesc atat de tare, indiferent unde se afla, vorbesc ca si cand sunt convinsi ca nimeni nu-i intelege…Si daca n-am fost destul de clara, ia sa facem un mic exercitiu: vorbiti singuri sub dus si varsati-va frustarile, odata cu apa care curge pe sira spinarii…Cam ce cuvinte folositi? …..Mda, cam la astea ma gandeam si eu…

Ei, hai ca acum daca tot m-am pornit, s-o spun si p-asta, mi-e ciuda ca romanii situati la vest de Prut n-au aceeasi determinare cand vine vorba de schimbare…

In asteptarea primaverii

Mi-am pierdut pe drum frecventa cu care incepusem sa scriu p’aici. Imi propusesem at least sa tin aproape de patru posturi pe luna, unul pe weekend. Dupa aia mi-am zis, mda…poate n-am multe de spus chiar in fiecare saptamana, atunci o data pe luna, iar in the end n-a tinut nici asta. Si nu ca n-as avea ce povestii, dar tocmai asta e buba, ca se petrec atatea, iar cand ar trebui sa le astern frumos in fraze, atunci nu e timp.
Bref cam asta am ca scuza. Ar mai fi si faptul ca frigul de afara si iarna nesfarsita mi-au inghetat pana si ultimele zvacniri de socializare.

Astept primavara sa-mi topeasca sultana de gheata. Mai astept primavara sa ma droghez cu vitamina D si sa-mi treaca toate winter blues.



Intre timp ma pregatesc pentru lungile si frumoasele seri de primavara si-mi tes iarna circle jacket iar la vara poate incerc un hanorac.
PS. Pentru cine e interesat, pattern-ul de la circle jacket e aici.

Blues, India si palarii

Aseara am fost si l-am vazut intr-un concert pe cel ce ma urmareste musical de ceva vreme. Pe Harry Manx. Este extraordinar cum imbina bluesul cu inflexiuni indiene. Muzica lui e trista, asa cum cred c-a fost si viata lui, asa cum e si vorba lui pana si glumele lui ascund o mare durere in spatele primului impuls ce te face sa zambesti. Cineva care a fost 9 ani de zile un busker in mod cert nu poate sa fi avut o viata usoara. Si cineva care se simte implinit pe toate fronturile in mod sigur nu alege sa traiasca in India pentru 12 ani. Aceia cauta altceva. Sunt convina, ascultandu-i muzica si compozitiile, ca el a gasit ce cauta…Toate piesele lui au un rafinament aparte.

Lately traversez o criza existentiala. Cu alte cuvinte imi traiesc disperarea timpului pierdut ireversibil. Vreau sa fac atatea si n-am timp sau energie, sau resurse. ..Si e iarna, frig, gri, zapada, cenusiu iar cand sa dorm, crosetez caciuli.

Probabil ca-mi lipseste o doaga. Asta e un fel de « tara arde si baba se piaptana ». Si uite asa defulez eu in caciuli si palarii!

Hai ca mai revin cand ma traverseaza o perioada zen si cand pot spune linistita « I hold no grudge »…

Ruga la inceput de an

Am inceput anul ca tot omu’, numai cu intentii bune. Stiu din experienta anilor trecuti ca nu ma vor tine mult, de parca as fi sculptata dintr-un aluat nu prea bun. Ceva se intampla de-a lungul drumului, ceva imi pune bete in roate, ceva ma va retine, ceva , cineva sau al doilea Eu al meu. Si totusi stiu mereu ca in suflet pornesc cu cele mai bune ganduri. Undeva ma pierd. Degeaba dau cu piciorul de parchet, degeaba ma privesc trist in oglinda, degeaba invinuiesc astrele sau cei ce-mi sunt aproape… Degeaba imi spun ca nici anul asta nu-i anul meu, ca inca stelele nu s-au aliniat pentru mine, ca poate la anul va fi mai bine, ca poate cine stie...mi se va schimba traiectoria. In ultimul timp am avut sansa sa vad niste filme destul de interesante psihologic, in legura cu acel butterfly effect. Si am inceput sa ma analizez retroactiv, sa-mi imaginez scenarii ale vietii mele, daca la un anume moment as fi reactionat altcumva. Si nu e vorba numai de ce am ales, e vorba de cuvinte, de raspunsuri, de taceri sau de priviri, care uneori ucid sau dau viata…Si-mi pare rau ca nu pot sa ma opresc la o rascruce, sa aleg un drum si la un moment dat sa ma intorc si sa pornesc pe altul…Imi pare rau, ca pentru unele teluri care le am in cap, nu mai am timp suficient sau energie. Si asta pentru ca, degeaba ajungi pe podium, daca n-ai timp si ragaz pentru a te bucura de realizare si premiu.

Dar eu sunt bine acum. So far so good. Am facut primul pas, cel mai greu, in drumul lung ce l-am ales, acela de-a invata mandarina. Azi am fost atat de bucuroasa si surprinsa. Intamplator, pe o cutie de prajituri chinezesti am recunoscut un caracter – luna (luna ca astru). Era vorba de o prajitura traditionala a lor, prajitura lunii. Si ca sa ma ajute la memorare mi-am luat si papuci rosii chinezesti (frumosi foc!!!), beau ceai verde si negru chinezesc iar cand timpul imi permite, fug repede in orasul chinezesc ca sa-mi alimentez spiritul. De ce vreau eu atat sa invat limba asta? Ei bine, raspunsul nu e simplu deloc si e la fel de profund, ca si cultura lor. Il las pe altadata.

Am scris tot postul asta ca un strigat de ajutor. Am nevoie de ajutorul moral al tuturor celor carora le-am intersectat viata pozitiv. Vreau sa m’ajutati sa ma tin de drumul asta lung si anevoios de a invata mandarina. Pentru unii poate parea bizar, insa pentru mine se poate sa insemne foarte mult. Cu ajutorul vostru, poate o data pentru totdeauna, sparg gheata si contrazic primul paragraf.