Noile trenduri de emigranti

foto: socyberty.com

Ei bine, da, de cam un an de zile se observa de departe ca Montrealul s-a imbogatit cu o noua limba, si anume dulce graiul moldovenesc. Mai dragilor, traim o adevarata invazie de moldoveni. Sunt pretutindeni, ii vezi si ii auzi la fiecare colt, in orice magazin, oriunde. Si vin din ce in ce mai multi. Comunitatea lor a luat deja amploare. Au chiar si un ziar. Ce pot eu asa sa observ « facile » e ca sunt foarte determinati. Desigur orice emigrant e determinat mai mult sau putin (aviz celor ce se intorc la obarsie), insa moldovenii, sunt pe atat de determinati cel putin pe cat sunt chinezii. Sunt hotarati sa ramana, sa reuseasca, sa munceasca, sa-si croiasca un drum, nu se tem de inceputuri. Mi-am pus de multe ori intrebarea ce-l intareste pe un emigrant, de unde-si trage puterea sa mearga inainte chiar si atunci cand in fata lui se ridica zid dupa zid. Cand crezi c-ai cucerit o reduta, atunci constati cat de in urma esti, moment cand iti pierzi self esteem-ul. Ei bine, so far am doua raspunsuri usor de sesizat: fie fugi de saracia lucie ce te inconjoara, fie cauti sa-i dai vietii tale cat si-a urmasilor tai un sens mai stilat. Nu ma lansez aici sa dezvolt cazurile celor ce fug de regimul politic, social samd. Vorbesc asa in general de cei mai multi, care vin din lumea larga. Revenind la moldoveni, inclin sa cred ca se incadreaza in prima categorie. Desigur ca-s de admirat pentru cata vointa au!

Insa personal am un of. Vorbesc atat de tare, indiferent unde se afla, vorbesc ca si cand sunt convinsi ca nimeni nu-i intelege…Si daca n-am fost destul de clara, ia sa facem un mic exercitiu: vorbiti singuri sub dus si varsati-va frustarile, odata cu apa care curge pe sira spinarii…Cam ce cuvinte folositi? …..Mda, cam la astea ma gandeam si eu…

Ei, hai ca acum daca tot m-am pornit, s-o spun si p-asta, mi-e ciuda ca romanii situati la vest de Prut n-au aceeasi determinare cand vine vorba de schimbare…

Emigranti - integrare– etape strabatute

Meseria de emigrant pentru unii poate fi bratara de calvar pentru altii mana cereasca. Pe orice parte insa incerci sa abordezi problema – e viata grea. Poate nu mereu, insa inceputul, pentru unii poate fi conturat in culorile infernului. In opinia mea umila consider ca orice emigrant e un erou fie c-a reusit fie c-a avut un esec. Este un erou numai si pentru faptul c-a incercat. Cu ani in urma cineva ma imbarbata mereu spunandu-mi « ati fost alesi! ». Pare o lozinca rupta dintr-o secta, insa cred c-a dat roade.
Trairile unui emigrant, din momentul in care pune piciorul pe taram strain si pana cand acel taram devine « acasa », sunt extrem de complexe si contradictorii.
Prima etapa – totul e o feerie, traiesti cu ochii deschisi un basm. In aceasta etapa, de fapt, descoperi totul cu ochii unui copil. Absolut totul e mirific. Mancarea e mai buna, e mai sanatoasa, oamenii sunt mai respectuosi, statul de adoptie e atat de civilizat inca iti revizuiesti singur notiunea de « civilizatie », soselele sunt mai mari, mai largi, mai curate, masinile sunt rupte din revistele auto, ultimul numar, cladirile sunt mai inalte, au geamuri mai multe, sau numai geamuri, parcurile sunt mai verzi, iarba e taiata mereu ca n-apuci sa vezi buruieni, oamenii au flori multicolore la balcoane si terase, casele n-au garduri, lumea zambeste, autobuzul vine la timp si ca o incununare la toate bogatiile astea, ai sansa sa castigi dolari.

Etapa a doua – « totul e bullshit.» E ca si cand te trezesti din betie. La etapa asta realizezi ca afara-i vopsit gardu’, inauntru-i leopardul. Mancarea, care mai sus o adorai, acum n-are nici un gust, vinetele, oricat de mult te-ai chinui sa le prepari, n-au gust desi sunt umflate cu pompa, rosiile au gust de cauciuc, porumbul fiert e prea dulce, chiar scarbos de dulce, painea e elastica, soselele care erau largi mai sus, se ingusteaza pentru ca acum ai ochi sa observi si traficul infernal. Aerul nu mai e atat de pur ca tocmai ai supravietuit unor cinci zile consecutive de smog si te declari fericit ca n-ai probleme cardiace. Vecinii care zambeau sunt niste inculti cu care nu poti schimba doua cuvinte. Parcurile nu le mai vezi atat de verzi pentru ca-s pline de disperati de viata care fac jogging dimineata si seara, de parca n-au nici o alta grija cotidiana. Iar prietenii din tara te intreaba ce-i avut in cap cand ai emigrat. La ei sunt 28C la umbra cand la tine sunt 4C iar vantul te doboara…, Costel e in fiecare weekend la Sinaia iar Angela tocmai si-a luat bilet trei saptamani la Neptun… Statistic vorbind, citeam pe undeva ca 60% din emigranti in momentele acestei etape se intorc acasa.
Etapa a treia – « viata e frumoasa si aici! » Dupa dusurile reci primite la etapa de mai sus, te trezesti si incepi sa vezi lumea cu alti ochi. Se instaleaza o rutina placuta. E etapa in care te ancorezi la lumea inconjuratoare. Citesti cu asiduitate presa lor, urmaresti stirile, programele de divertisment. Esti la curent cu toate evenimentele culturale. Mergi destins la cinematograf. Pastrezi inca legatura cu cei lasati dincolo, dar remarcile lor nu te mai ranesc. Angela continua sa mearga an de an la Neptun pe o plaja plina de manelisti si de scoici in care-ti tai talpile. Costel viziteaza si el aceeasi Sinaie mereu…insa tu mergi si descoperi locuri noi in fiecare zi, azi, maine si poimaine si tot asa. Ti-ai luat bilete sa serbezi Anul Nou pe plaja la Punta Cana…De fapt vecinii sunt foarte sociabili, la un BBQ se leaga atatea prietenii.Totul e sa vrei! Este etapa care de fapt iti aduce cele mai multe impliniri, daca ai fost destul de stoic sa rezisti pana aici.

Etapa patru – « aici e casa mea! » Asta e etapa implinirii depline pe meleagurile altadata straine si atat de ostile. Acum totul iti este familiar. Cunosti orasul ca pe propriul buzunar, adopti stilul de viata actual, dar ce-i mai important, nu mai faci comparatii. Nu mai ai regrete. Privesti spre viitor cu lumina si pace-n suflet.
De-acum esti de-al casei!
Mie mi-a luat cativa ani sa ajung la etapa patru. Insa acum cand spun « acasa » spun « aici ».

Romanii – mai cu mot decat oricine

Am tot evitat sa vorbesc despre ei, sa-i descriu, sa-i clasific, sa-i critic sau sa-i laud…Sunt una dintre ei, totusi, chiar daca acum am un alt pasaport. Si contrar aparentelor, prefer totusi sa ma tin cat mai departe de ei, in multe privinte.
Se detaseaza net de gloata prin faptul ca sunt: destepti, ingeniosi, creativi si inteligenti. Nu chiar toti...sa nu exageram...
Au insa lacune mari cat Pacificul la tot ce caracterizeaza partea umana.

Relatiile inter-sociale reprezinta pentru romani cel mai mare deficit insa ne bucuram ca posedam cea mai invaziva, exploziva si expansiva doza de invidie. Pentru un roman chestii de genul : « buna ziua », « hi », « ce mai faci », « la multi ani », « felicitari » sunt aspecte pur fantasmagorice, chestii care numai o minte bolnava le-a putut inventa…Si pentru ca tacamul nu-i complet, ei se cred superiori tuturor - cei mai buni, cei mai destepti si cei mai perfecti.

Noh, ma opresc aici ca inca doua randuri daca mai scriu, incep sa ma transform, iar varianta asta n-am luat-o in calcul!

Just people…as I see them!

I love people! Ok, nu sunt chiar asa inima sparta, am si eu preferinte, ca tot omu’, si la fel am cateva specii de natii cu care chiar n-as vrea sa am nici macar un contact, nici macar visual.
Caracterizarea de mai jos e pur subiectiva, imi apartine si se bazeaza strict pe experienta mea avuta de-a lungul anilor cu diverse natii.
M-am bucurat dintotdeauna c-am nimerit intr-o metropola multiculturala renumita (printre altele) printr-o bogata diversitate etnica. Lasand la o parte faptul ca la inceputuri ma credeam cumva intr-un fel de turnul Babel, experienta asta m-a imbogatit spiritual, sa-i zic. Acum, sa ma pui sa traiesc in mijlocul unei singure si unice natiuni, zau ca mi s-ar parea monoton si m-ar podidi o plictiseala vecina cu lehamitea.
« Universul meu » actual se amesteca cu cel al asiaticilor, arabilor, indienilor, negrilor, est Europenilor, nativilor, vest Europeni, americani, englezi, irlandezi, scotieni etc…Fiecare, de son cote, reprezinta un popor, o natiune, o tara, un continent…Unii sunt buni, altii sunt rai…Dar cine-i perfect?

Chinezii – sunt ca si o casta, cu greu le strapungi zidul ce si l-au creat. Majoritatea lucreaza si socializeaza numai intre ei. Cei mai instariti detin restaurante sau « depanoare » (un fel de butique-uri unde te « depanezi » de orice nimic si maruntis de care ai nevoie rapid) Altii mai nevoiasi lucreaza in uzine de tricotaj patronate tot de chinezi, dar mai instariti. Altii cresc in beciul casei iarba; unii 2-3 altii o cultura intreaga. Pana-i prind si-o iau de la capat ca mafia lor are destule resurse…De altfel, sunt oameni linistiti si respectuosi. Vorbesc putin cu strainii, si nu pentru ca n-ar fi vorbareti, ci pentru ca lor le este extrem de greu sa comunice in limbile astea…Sunt curati, muncitori si-si respecta cu sfantenie traditiile. Se ajuta enorm intre ei (personal cred ca ei n-au in vocabularul lor cuvantul « invidie ») Au cultul economiilor : daca castiga 1$ 50 de centi merg la pusculita. Nu risipesc banii pe haine, nu sunt interesati de moda si de ultimele trenduri. Unui chinez daca-i faci un bine, iti va fi recunoscator toata viata.
Coreenii – sunt foarte culti, cititi si autodidacti. In aceeasi stare de spirit isi cresc si educa si copiii. Inca de la 3-4 ani sunt dati la tot felul de activitati social-educative. De mici invata sa cante la pian. Ca o paranteza, ca vorbeam despre pian - observ ca-i foarte popular in casele asiaticilor. Peu importe varsta, mic-mare, scolar au un program extrem de incarcat. Timpul de joaca al unui copil coreean e redus la minimul posibil imaginabil. Exceleaza la matematica si paradoxal, la limbi straine. Sunt oameni foarte politicosi. Vorbesc incet, aproape in soapta si nu din rusine, cum am fi tentati sa credem, ci din respect. Pentru ei a vorbi cu cineva tare, sau pe ton ridicat e pur si simplu o insulta.
Arabii – greu de facut un deal cu ei. Sunt o natie care ar negocia-o pana si pe ma-sa. De obicei barbatii nu se simt in apele lor sa negocieze cu o femeie. Si asta pentru ca in cultul lor femeia e buna decat de procreeat. Femeile lor, majoritatea, stau acasa :gatesc, fac curat, copii si cam atat. Pe strada merg 2 pasi in urma barbatului. Sunt rele, chiar extrem de rele. Dupa ce ca n-au ocazia sa vorbeasca prea des cu straini, si atunci cand o fac, sau cand cer un serviciu sunt extrem de artagoase. Cred ca asta e o rezultanta fireasca a faptului ca se salbaticesc singure. Desigur nu toate sunt asa. Unele sunt instruite, dar déjà pe astea le observi « dupa vorba, dupa port ». Nu sunt deloc respectuoasi cu altii. Creierul lor nu e niciodata trasnit de indoiala ca s-ar putea ca printr-o actiune a lor sa deranjeze pe altcineva.

Indienii – ii recunosti de la o posta dupa accentul care-l au pe langa faptul ca vorbesc extrem de repede. Cand vorbesc cu ei, ma declar satifacuta daca inteleg incepul frazei si sfarsitul. Prin analogie, nu-mi ramane decat sa deduc ideile principale. Barbatii sunt foarte descurcareti. Muncesc mult, enorm chiar si sunt devotati familiei. Intr-un fel statutul lor social ii obliga la munca peste limite. Sunt singurii care intretin o familie numeroasa. Femeile stau acasa si cresc cate 5-6 copii. Majoritatea lucreaza in IT.

In toate descrierile exista si exceptii, fireste. Ideal e sa extragi frumosul din fiecare si sa ramai mereu « open mind ». Eu c-am asta fac…

Cat de mult ma mai simt roman?

Cam asta ma intreb eu in momentele (cam rare) de mare incursiune in adancul fiintei mele…

Doua mari categorii distincte definesc legaturile si originile unei persoane cu un popor : limba si traditiile. Mai sunt si altele, dar nu fac obiectul acestui eseu pentru ca n-am chef.

Aducand vorba despre limba romana, inca o mai vorbesc, asa cum pot, cu influente franco-englezesti. Si nu din snobism, cum ar crede unii care habar n-au ce inseamna sa-ti uzezi meningele 24/24 in 2 limbi, altele decat cea materna, si asta timp de multi ani. In oboseala mintii mele mi se intampla sa inventez cuvinte, atribuindu-le sensuri 100% romanesti. Alteori cuvintele nu vor sa vina si cu asta basta. Fraza ramane ori neterminata ori continuata in una din celelalte limbi de adoptie. Sa spunem c-am trecut cu bine peste momentele penibile in care am crezut ca m-a palit cumva vreo boala neuro – psiho – cronica. Dar a trebuit sa treaca ani, si sa intru in oares-ce contacte cu alti romani cu state vechi pe-aici, ca sa-mi dau seama ca ce mi se intampla mie nu e decat o stare de fapt, la care ajung cu totii, mai devreme sau mai tarziu…Acum nici macar nu incerc sa mai ascund aspectul asta, dualitate sau trialitate, cum naiba s-o numi. Sa privim paharul plin.

Ma numar printre cei care au sansa sa-si aleaga modalitatea de-a comunica ceva. Personal, cand vorbesc afaceri, prefer engleza, cand vorbesc beletristica prefer franceza, iar cand ma balacaresc prefer romana. (zau ca n-am intalnit in nici o limba injuraturi mai colorate ca in romana…) Problemele descrise mai sus apar numai in limba vorbita, ca-n cea scrisa, am timp sa ma gandesc, mai dau un « search » pe google, mai un dictionar on line…hahahahaha….

Trecand la traditii, nici aici nu stau mai bine. Ok, doua sarbatori sunt mari peste an: Pastele si Craciunul. Inca mai vopsesc oua de Pasti si inca mai fac pasca cu branza de vaci si stafide. Si asta pentru ca-mi place sa pictez si colorez oua (as colora si in alte momente ale anului daca as fi convinsa ca nu-s luata pe sus si bagata in camasa de forta ; insa cum nu sunt convinsa de asta, ma abtin in restul anului!), iar pasca aia as face-o cam in fiecare saptamana daca as stii ca nu ingros randurile obezilor si talia mea. Cum insa atunci avem dezlegare la asa bunatate, profit si fac cam 2 pe zi! Doar respect traditia, ce naiba!

La Craciun, am renuntat si la sarmale. M-a ajutat foarte mult si un esec avut. S-a intamplat sa scap mai mult cimbru o data si ceea ce a iesit a fost de fapt un amestec de cimbru asezonat cu carne si foi de varza murata. Bref, nu mai fac nici sarmale, si cum zice vulpea cand n-ajunge la struguri, asa spun si eu acum, si-asa-mi mareau colesterolul. Dar ce, un platou de creveti nu sade bine pe masa de Craciun? La biserici romanesti ma duc la Inviere, pentru lumina. In rest, ma abtin. Mi-e lehamite sa fiu luata la lupa de cum ii calc pragul. Pai ce ? Nu stiati ? Aici romanii merg la biserica pentru « show off » Ce masina mi-am mai tras, ce LCD 52’’, ce chalet sau ce drujba…Si acum imi amintesc cu ce suflet curat si pur intrasem prima data intr-o biserica romanesca de aici, si ca un bun crestin am mers spre altar sa pup icoanele. Dar nu ma intrebati cum mi-a venit sa ma evapor in neant cand m-am intors. 1000 si mai bine de ochi erau atintiti spre mine analizand fiecare milimetru patrat din haine si din pantofi. Disgusting! Si ca ne-am lamurit si cu traditiile, ce mi-a mai ramas sa precizez? Ca nu ma mai intereseaza stirile de « acolo », ca m-am rupt de politica « lor » de doi bani gauriti, ca singurul ziar romanesc care-l citesc e unul publicat aici, si ala-l frunzaresc numai pe wc-u?

Deci ce sunt pana la urma ?

Sunt o dezradacinata a vremurilor noi care cauta un sol mai bun pentru alte radacini.

3625 de zambete pe km patrat

Atatea sunt unde traiesc eu. Si asta era prin 2001, acum cred ca-s mai multe…

Zambetul, aceasta mimica a fetei, exprimat prin alungirea buzelor este intiparit pe fata fiecaruia care-l intersectezi in drumul tau cotidian. Peu importe daca mergi la banca si ceri un credit, poti fi refuzat cu acelasi zambet care te-a intampinat si cand ai deschis contul la ei, sau nenea din masina, care zambeste cu toti dintii si gesticuleaza disperat sa-l lasi sa treaca in fata ta pentru ca in ultimul moment a realizat ca nu-i pe banda care-l duce unde vrea, sau tanti din spatele ghiseului care te invaluie cu un zambet fosforescent de lumineaza toata sala, gata sa te orbeasca si in acelasi timp te trimite acasa la fel de nerezolvat spunandu-ti ca mai ai de asteptat, sau babuta care s-a nimerit sa fie in fata ta la casa si care s-a eternizat cautandu-si doi centi in geanta, la fel, se intoarce si-ti arunca cel mai senin zambet dezvelindu-si placa impecabila ce-o are in dotare. Nici in buticuri nu scapi de obsesia asta, ba mai mult, sa nu cumva sa uiti sa zambesti, te intampina de la intrare un panou : smile, you are being filmed…

La unii zambetul s-a impietrit pe fata lor, atat de mult, ca s-a transformat in ranjet si ranjetul in grimasa…si in final realizezi ca de fapt poarta o masca care-o scot numai in intimitatea WC-ului, cine stie, poate nici atunci…

La inceput esti izbit in plin plex solar vazand atatea zambete distribuite gratis la fiecare trei pasi pe care-i faci. Te simti teleportat in alte coordonate, si asta imediat ce deschizi usa de la intrare si dai peste vecinul ce-si plimba catelul de latra zi si noapte, bietul de el, dar vecinul inca gaseste resursele necesare in interiorul lui ca sa-ti zambeasca…

Cu timpul te trezesti din hipnoza asta insa prea tarziu, flagelul te-a transformat déjà intr-un zambaret, ca oricare altul…