Ruga la inceput de an

Am inceput anul ca tot omu’, numai cu intentii bune. Stiu din experienta anilor trecuti ca nu ma vor tine mult, de parca as fi sculptata dintr-un aluat nu prea bun. Ceva se intampla de-a lungul drumului, ceva imi pune bete in roate, ceva ma va retine, ceva , cineva sau al doilea Eu al meu. Si totusi stiu mereu ca in suflet pornesc cu cele mai bune ganduri. Undeva ma pierd. Degeaba dau cu piciorul de parchet, degeaba ma privesc trist in oglinda, degeaba invinuiesc astrele sau cei ce-mi sunt aproape… Degeaba imi spun ca nici anul asta nu-i anul meu, ca inca stelele nu s-au aliniat pentru mine, ca poate la anul va fi mai bine, ca poate cine stie...mi se va schimba traiectoria. In ultimul timp am avut sansa sa vad niste filme destul de interesante psihologic, in legura cu acel butterfly effect. Si am inceput sa ma analizez retroactiv, sa-mi imaginez scenarii ale vietii mele, daca la un anume moment as fi reactionat altcumva. Si nu e vorba numai de ce am ales, e vorba de cuvinte, de raspunsuri, de taceri sau de priviri, care uneori ucid sau dau viata…Si-mi pare rau ca nu pot sa ma opresc la o rascruce, sa aleg un drum si la un moment dat sa ma intorc si sa pornesc pe altul…Imi pare rau, ca pentru unele teluri care le am in cap, nu mai am timp suficient sau energie. Si asta pentru ca, degeaba ajungi pe podium, daca n-ai timp si ragaz pentru a te bucura de realizare si premiu.

Dar eu sunt bine acum. So far so good. Am facut primul pas, cel mai greu, in drumul lung ce l-am ales, acela de-a invata mandarina. Azi am fost atat de bucuroasa si surprinsa. Intamplator, pe o cutie de prajituri chinezesti am recunoscut un caracter – luna (luna ca astru). Era vorba de o prajitura traditionala a lor, prajitura lunii. Si ca sa ma ajute la memorare mi-am luat si papuci rosii chinezesti (frumosi foc!!!), beau ceai verde si negru chinezesc iar cand timpul imi permite, fug repede in orasul chinezesc ca sa-mi alimentez spiritul. De ce vreau eu atat sa invat limba asta? Ei bine, raspunsul nu e simplu deloc si e la fel de profund, ca si cultura lor. Il las pe altadata.

Am scris tot postul asta ca un strigat de ajutor. Am nevoie de ajutorul moral al tuturor celor carora le-am intersectat viata pozitiv. Vreau sa m’ajutati sa ma tin de drumul asta lung si anevoios de a invata mandarina. Pentru unii poate parea bizar, insa pentru mine se poate sa insemne foarte mult. Cu ajutorul vostru, poate o data pentru totdeauna, sparg gheata si contrazic primul paragraf.

Epilog 2010

Azi e vineri, 31 decembrie. Si uite asa, pe neasteptate a venit si ultima zi. Practic tot anul a trecut intr-un iures iar ultimele zile nu s-au dezis de la regula. Nu mai imi place de ani buni sa fac nici un bilant la ce s-a intamplat si e déjà trecut. Si nici obiective pe anul ce vine nu-mi mai place sa-mi impun. Personal consider mult mai benefic s-o iau pas cu pas. Si toate astea pentru ca nu-mi place sa ma tin de reguli impuse de mine si cu atat mai mult de altcineva. Mai bine nu imi imbat creierul cu vise, iluzii si diverse tinte de care ma tin sau nu. Eu nu-i inteleg pe cei ce se chinuie singuri si se amagesc cu lozingi greu de digerat cum ar fi : »De azi fac zilnic 48 de abdomene si 52 de flotari, nu mai fumez, nu mai beau, sunt sobru, imi arunc cenusa-n cap si-mi plimb cainele zilnic la 5 :30 dimineata. » Oricum, statistic vorbind, nu ne tinem de rezolutii decat o luna - doua. Citeam undeva ca ai mai multe sanse de reusita daca incerci sa-ti faci noi obiceiuri bune si sanatoase decat sa incerci sa le suprimi pe cele vechi si proaste. Ma bucur si apreciez fiecare mica realizare in bine, atunci cand vine. Desigur c-am si eu vise, ca orice om. Unul dintre ele este sa invat mandarina. Chestie care o reportez an de an de vreo 3 ani. Am totusi si cateva victorii castigate in batalia cu catarasmul meu. De exemplu am reusit (dupa eforturi indelungate) sa beau 2 litri de apa pe zi, sa nu mai fumez, sa alerg minim 30 minute pe zi si nu in ultimul rand, sa ascult pana la capat, plina de piosie, propozitii si fraze pline de plictis, numai pentru ca-s politicoasa si bine crescuta (sincer, inca mai lucrez la capitolul asta). Am mai invatat nenumaratele intelesuri ale cuvantului « toleranta ». Am mai invatat ca o mare realizare se compune din mici ameliorari. Iar in final practic bifezi ameliorarile, una cate una, asa cum vin, pana te reconstruiesti in altul, upgraded.

La multi ani bucurosi si sanatosi!

Sarbatori fericite!

Urez tuturor prietenilor mei care citesc aici cat si altora pe care nu-i cunosc, dar totusi citesc, urez tuturor un Craciun fericit in sanul familiei, cu o masa imbelsugata si multa pace in suflet si in casa. E foarte importanta pacea asta. Au fost ani in care eu n-am avut-o.

Si pot spune din experienta ca fara ea nu exista liniste si sarbatori crestinesti asa cum ar trebui sa fie. Cu anii am invatat ca daca vreau, pot sa-mi creez universul magic pe care-l visam. Craciunul pentru mine inseamna dragostea daruita familiei, inseamna zile fara nori, fara cearta, inseamna zile umplute de calm si daruire pentru cei de langa mine si pentru copiii mei. Craciunul mai inseama iertare. A trebuit sa imbatranesc ca sa-mi dau seama cat este de important sa ierti si mai ales sa ai taria sa ceri iertare.
In zilele astea, nu stiu ce se intampla cu mine, dar sunt cuprinsa asa, de o stare de beatitudine, si-as vrea sa-mi cer iertare tuturor celor carora le-am gresit, cu voie sau fara voie…Stiu ca nu poti sterge asa pur si simplu cu buretele o greseala, dar sper ca undeva exista o clementa si cumva nutresc speranta ca n-am facut greseli capitale si ca oricare-or fi acelea imi vor fi iertate…
Craciunul e cea mai frumoasa zi a anului, pe cuvant meu! Stiu eu bine ce zic! Iubiti-va azi mai mult ca oricand!

Mestesug si talent

Zilele astea se tine la Montreal Salonul mestesugarilor din Quebec (bref maine se inchide). Am tinut mortis s-ajung si eu si sa-mi clatesc ochii p’acolo. N-as fi vrut sa ratez asa eveniment unde am ocazia unica sa vad reuniti la un loc diversi mesteri, care mai de care mai inventivi si mai talentati. Ma bucur enorm cand asist la orice fenomen local de genul asta. Nu de alta, dar sunt fascinata de ce pot face doua manute dibace cu imaginatie si mult talent. Sculpturi si decoratiuni interioare in piatra, in lemn, in sticla, in ceramica, tricotaje care mai de care mai frumoase lucrate cu andrele, cu croseta, designeri de imbracaminte cu mantouri de iarna si rochii de seara, fabricanti de sapun, altii de jucarii, altii faceau globuri pentru pomul de Craciun. Mi-a ramas gandul la cativa artizani cu standuri de palarioare de iarna. O minunatie! Sa nu mai vorbesc de bijuterii. Unele erau atat de reusite si iesite din standardul clasic care-l vezi pe toate drumurile. Vreau sa spun ca se observa de departe faptul ca erau lucrate cu multa atentie, pasiune si nu in ultimul rand imaginatie cu carul.
Asta e alt motiv pentru care imi place sa merg la astfel de manifestari. Fiecare artizan e « fortat » de imprejurari sa se auto-intreaca pe el. Stiind ca vor participa si altii din aceeasi bransa, ultimul lucru care l-ar dori ar fi sa prezinte obiecte ca ale vecinului. Asta e cat se poate de benefic pentru vizitatori si potentialii cumparatori. Si plimbandu-ma printre randuri, din stand in stand, si bucurandu-ma la aproape fiecare taraba, asa ca un copil in fata unui cos plin cu ciocolata, imi venea pe buze o singura intrebare: «Unde-ai invatat sa faci asta?», de altfel, asta e si sloganul festivalului. Si pe bune, cine a avut ideea acestui logo, bravo lui, pentru ca pur si simplu e o intrebare fireasca pe care-ti vine sa i-o pui fiecarui mester intalnit acolo. La cate minunatii am vazut, in fata unora a trebuit sa trag adanc aer in piept, am trecut de la extaz la agonie. Ce ma mai animam si entuziasmam la inceput, ca dupa jumatate de standuri vazute sa m’apuce nervii. Eu de ce nu pot face? Eu de ce n-am invatat asta? Si incotro sa ma indrept ca sa invat? Si nu vizam un anume mestesug. Ma refeream la toate, desi, na, undeva in subconstient ma fermecau aia de prelucrau sticla. Si eram invidioasa indeosebi pe ei, si pe creatiile lor si pe talentul si pe mestesugul lor. Si eram atat de pornita atunci, ca daca m-ar fi luat un ingeras si m-ar fi pus intr-un atelier de prelucrare a sticlei, cred ca vreun an as fi tot suflat la sticla fara sa-mi trebuiasca nici macar o inghetata.
In fine, am plecat d’acolo tot visand la ce-as putea eu sa fauresc cu manutele mele…Am capul plin de idei dar cam atat.

Oda micului acrobat

Cea mai mica vietate ce ne umple casa si ne bucura pe toti, chiar si pe musafiri, est Sky. Ok, nu mai e chiar atat de mititel. Atletismul din el si cei doi ani ai lui au lucrat intens la alura lui lunga si viguroasa.
Obisnuia sa-si faca gimnastica zilnica pe treadmill. Zau ca nu glumesc! In afara de faptul ca timpul dedicat lui era numai al lui, dar si cand ni se nazarea unuia dintre noi sa mai transpiram un pic, si atunci trebuia negociat cu el. Intr-un final gasisem o gaselnita sa ne lase-n pace. Era suficient sa-i punem o viteza mai mare, alerga cat putea si in final de oboseala si sictir se lasa in fund pana-l arunca banda pe parchet. Dar asta nu era singurul lui joc preferat. Mai are cateva, iar pentru faptul asta eu ii sunt cat se poate de recunoscatoare. Nu de alta, dar el, micutul e atat de posesiv cand pune labuta pe ceva ca poti sa-ti iei adio. In fine, o alta gaselnita care-l tine in forma si care-l antreneaza la sarituri sunt soriceii sau pasarelele cu pene colorate prinse cu un elastic de un bat. Si dai cu batul sus-jos, soricelul sare si Sky odata cu el. Si ne practicam asa destul de mult, adica, bref, pana ne amortesc bicepsii. Si pe masura ce elasticul se intinde mai mult si Sky performeaza tot mai sus, si se-nvarte in aer ca un adevarat acrobat. Alta atractie ce-l tine in priza este laserul. E atat de dulce cum se arunca peste el sa-l prinda…

Dar am vorbit atat despre joaca incat mai ca-mi pare rau ca n-am inceput cu desteptaciunea lui. Isi cunoaste numele si intoarce capul spre tine cu niste ochi mari intrebatori ori de cate ori il strigi. Intelege cateva cuvintele la care reactioneaza foarte bine iar eu sunt mandra de asta. Stie sa faca si pe suparatu’ cand il dezamagesti. Pe cuvant ca-si trage o mutricica, ca si de piatra de-ai fi, tot te-ai inmuia.
Se prea poate sa-mi spuneti ca toti sunt asa si ca m-a cam luat valu’ sau ca m-a pocnit damblaua. Se poate, insa Sky e unic si pe deasupra este si micul nostru erou. Cati pisoi cad de la 20 m si sunt inca in viata si nevatamati? Scaita al nostru cel dulce si jucaus asta a facut. A plonjat in vid de la 20m. Cred ca nu pot reda in scris nici macar o frantura din trairile ce le-am avut atunci si inca 24 de ore dupa. Si el cat de traumatizat a fost n-a mancat si nici apa n-a baut 24 de ore. A fost un soc teribil pentru el cat si pentru noi. Cred c-am vrut sa spun c-a fost cumplit. Insa acum isi revine. E inca moale, putin speriat si are inca articulatiile slabite de la impactul cu pamantul. A trecut o saptamana si mai are retineri cand vine vorba sa sara de jos pe ceva mai sus si invers.
Eu n-am nici macar puterea sa-mi imaginez c-as fi putut sa-l pierd. E fantastic cum un bot mic ca el poate sa-ti intre la suflet si sa se cuibareasca acolo pentru totdeauna!

Pasari de noapte

Cand soarele apune si cand cu fiecare ceas ce trece intunericul devine tot mai dens, atunci o lume se inchide si alta-i ia locul. Cand unii isi spun noapte buna, altii isi spun bun gasit. Desigur sunt multi care-si castiga painea traind noaptea si dormind ziua. Nu despre ei as vrea sa vorbesc, ci despre cei ce aleg sa experimenteze distractiile nocturne.
Sunt convinsa ca fiecare oras are atractia lui pe timp de noapte, just for fun. In ce priveste oraselul meu, nu mori deloc de plictiseala daca faci un tur pe Crescent sau pe St Laurent, ca sa le amintesc doar p’astea.
Mult timp am fost adepta teoriei ca fiecare lucru are timpul si vremea lui. Insa imbatranind am realizat ca-i totalemente fals. E frumos si mental sanatos sa incerci noutati oricand. Revenind la viata de noapte, departe de mine de-a fi o noutate, doar ca in ultimul timp ma gandeam ca parca nu ma mai incadrez in peisaj. Si de unde! Au contraire! Oamenii maturi au chiar mai mult rost intr-un bar sau club de noapte. Intr-unul din weekend-uri, la o ora tarzie din noapte, cand cei mici viseaza, am parcat strategic si-am luat-o la picior pe Crescent.

Si ce-am vazut ?! Lume, lume si iar lume! Lume ca la balamuc! In fata cluburilor de pustani se statea la coada ca sa poti intra. La Thursday’s, club pentru oameni maturi, era full, deabia gaseai o masa libera cu doua locuri ingramadite, discoteca si ea duduia de basi la maxim. Lumea petrece ! Lumea se distreaza! Pentru clubul asta am un singur bemol. Muzica e atat de tare ca de-abia te auzi om cu om. Dupa ce mi-au fost agresate nemilos timpanele, o sirena a inceput sa-mi urle-n capatana.

Nu mult dupa asta, am gasit cel mai intim si mistocut bar la care as fi putut spera : Ziggy’s pub. Locul e plin de charm si te delecteaza o muzica buna in surdina. Intr-un local mi se pare irezistibil de atragator sa te asezi pe cai, sa te sprijini in coate si sa savurezi pe’ndelete o bere la alegere alaturi de perechea vietii. Desigur ca asta faceam cand mi-a atras atentia un cuplu care tocmai intra. Am inceput sa speculez ideea c’ar fi romani. S-au asezat nu prea departe de noi si pret de cateva minute mi-am ciulit urechile s-ascult in ce limba-si ciripeau. Mai dragilor, dar asa cuplu ciudat mai rar intalnesti. Ei nu-si vorbeau. Nu scoteau nici un sunet. Pana la urma nici nu ma mai interesa ce sunt. Puteau foarte bine sa fie romani sau extraterestii, deja eram mult mai atrasa de tacerea lor. Bref, pana la urma s-au animat si-am respirat usurata. Pana la urma un bar e un bar unde te incearca diverse trairi!
Si am scris un cearceaf si n-am spus nimic de cluburile de jazz! Pentru amatori, nimic nu poate egala o seara live la « House of jazz », un club atat de intim cu un decor si o atmosfera care cu greu pot fi uitate! sau la « Upstairs jazz »…
Ce vreau sa spun, e ca uneori, e minunat de revigorant sa ne transformam intr-o pasare de noapte cu spirit liber si calator posind din pub in pub…

Ziduri sfaramate

Acum cateva seri am fost plecata doua ore in paradis. Am fost la concertul lui Roger Waters cu The Wall. Senzatiile au fost de la excelent in sus. Cine-ar fi crezut c-am sa vad pe viu spectacolul asta? A concertat doua seri la rand cu biletele sold out. Cea mai mare sala de concerte / spectacole si meciuri – Centre Bell – a fost plina ochi. Si cand spun asta nu fac nici o figura de stil. Nu era nici un scaun liber!!! Sa canti o viata in fata a zeci si zeci de mii de oameni, sa umplii stadioane si arene…Este de-a dreptul extraordinar daca ai puterea sa faci sa vibreze mii de oameni in acelasi ritm. Unii o au, altii n-o au. Eu spre exemplu, nu pot nici macar micul meu clan sa-l fac sa vibreze odata cu aspiratorul…Si cum spuneam, a fost o seara greu de uitat. Pe langa muzica bestiala am avut parte si de un mise-en-scène cu totul de exceptie. Flacari, explozii, artificii, efecte sonore si vizuale, porcusor zburator si bineinteles, zidul. Acesta s-a cladit caramida cu caramida pe toata durata spectacolului incat la un moment dat nu mai vedeai interpretii, iar in final, la sfarsit, pe fundalul a mii si mii de glasuri care rezonau intr-unul – Break down the wall! – zidul s-a daramat.

Ce spectacol!!!! Ce nu pot eu sa redau aici, oricat m-as caznii, este energia care incarca toata atmosfera. Din cauza de energie prea multa se aprindeau si tigarile prin sala, unele miroseau finut, dar altele duhneau a iarba verde…Teoretic nu fuma nimeni pentru ca teoretic este foarte interzis prin lege si prin paznici care te atentioneaza de cum te vad. Dar cum ziceam, eu cred ca din cauza energiei s-au aprins brichetele, ca altfel pana si minorii stiu ca nu se mai fumeaza in nici un spatiu public. Dar deh, ce vreau sa spun e ca toti devenisem, ca prin magie, foarte solidari unii cu altii, fumatori cu nefumatori. Adica, toti eram veniti acolo sa ne distram si sa ne simtim bine, nu sa ne hazardam acum in paznici-ai-aerului-neviciat. Si cu asta s-au daramat zidurile si la figurat, ca la propriu e déjà fapt consumat.

Media de varsta era cam intre 30-50 ani. Adica, astia care-am crescut odata cu Pink Floyd, cu Roger Waters. Mda, noi, astia de care vorbesc, ne-am dezvoltat cu alt gen de muzica fata de cei de-acum care se bucura si cad in extaz la tot felul de chilotarce. Pe vremea aia era de bon ton sa ramai imbracat, dar sa ai voce, iar acum de bon ton e sa stai in chiloti, cu cracii cat mai desfacuti si sa scoti din gat niste sunete vocale. Ca divaghez acum, dar pentru mine, genul astora de cantarete sunt la fel de exotice ca animalele dintr-o gradina zoologica. Si totusi nu sunt prea sigura daca as vrea sa fiu una dintre ele (sic) sau sa traiesc printre ele analizandu-le, luand notite si facandu-le poze. Doamne mare ti-e gradina!