Friday, December 31, 2010

Epilog 2010

Azi e vineri, 31 decembrie. Si uite asa, pe neasteptate a venit si ultima zi. Practic tot anul a trecut intr-un iures iar ultimele zile nu s-au dezis de la regula. Nu mai imi place de ani buni sa fac nici un bilant la ce s-a intamplat si e déjà trecut. Si nici obiective pe anul ce vine nu-mi mai place sa-mi impun. Personal consider mult mai benefic s-o iau pas cu pas. Si toate astea pentru ca nu-mi place sa ma tin de reguli impuse de mine si cu atat mai mult de altcineva. Mai bine nu imi imbat creierul cu vise, iluzii si diverse tinte de care ma tin sau nu. Eu nu-i inteleg pe cei ce se chinuie singuri si se amagesc cu lozingi greu de digerat cum ar fi : »De azi fac zilnic 48 de abdomene si 52 de flotari, nu mai fumez, nu mai beau, sunt sobru, imi arunc cenusa-n cap si-mi plimb cainele zilnic la 5 :30 dimineata. » Oricum, statistic vorbind, nu ne tinem de rezolutii decat o luna - doua. Citeam undeva ca ai mai multe sanse de reusita daca incerci sa-ti faci noi obiceiuri bune si sanatoase decat sa incerci sa le suprimi pe cele vechi si proaste. Ma bucur si apreciez fiecare mica realizare in bine, atunci cand vine. Desigur c-am si eu vise, ca orice om. Unul dintre ele este sa invat mandarina. Chestie care o reportez an de an de vreo 3 ani. Am totusi si cateva victorii castigate in batalia cu catarasmul meu. De exemplu am reusit (dupa eforturi indelungate) sa beau 2 litri de apa pe zi, sa nu mai fumez, sa alerg minim 30 minute pe zi si nu in ultimul rand, sa ascult pana la capat, plina de piosie, propozitii si fraze pline de plictis, numai pentru ca-s politicoasa si bine crescuta (sincer, inca mai lucrez la capitolul asta). Am mai invatat nenumaratele intelesuri ale cuvantului « toleranta ». Am mai invatat ca o mare realizare se compune din mici ameliorari. Iar in final practic bifezi ameliorarile, una cate una, asa cum vin, pana te reconstruiesti in altul, upgraded.

La multi ani bucurosi si sanatosi!

Friday, December 24, 2010

Sarbatori fericite!

Urez tuturor prietenilor mei care citesc aici cat si altora pe care nu-i cunosc, dar totusi citesc, urez tuturor un Craciun fericit in sanul familiei, cu o masa imbelsugata si multa pace in suflet si in casa. E foarte importanta pacea asta. Au fost ani in care eu n-am avut-o.


Si pot spune din experienta ca fara ea nu exista liniste si sarbatori crestinesti asa cum ar trebui sa fie. Cu anii am invatat ca daca vreau, pot sa-mi creez universul magic pe care-l visam. Craciunul pentru mine inseamna dragostea daruita familiei, inseamna zile fara nori, fara cearta, inseamna zile umplute de calm si daruire pentru cei de langa mine si pentru copiii mei. Craciunul mai inseama iertare. A trebuit sa imbatranesc ca sa-mi dau seama cat este de important sa ierti si mai ales sa ai taria sa ceri iertare.
In zilele astea, nu stiu ce se intampla cu mine, dar sunt cuprinsa asa, de o stare de beatitudine, si-as vrea sa-mi cer iertare tuturor celor carora le-am gresit, cu voie sau fara voie…Stiu ca nu poti sterge asa pur si simplu cu buretele o greseala, dar sper ca undeva exista o clementa si cumva nutresc speranta ca n-am facut greseli capitale si ca oricare-or fi acelea imi vor fi iertate…
Craciunul e cea mai frumoasa zi a anului, pe cuvant meu! Stiu eu bine ce zic! Iubiti-va azi mai mult ca oricand!

Wednesday, December 22, 2010

Mestesug si talent

Zilele astea se tine la Montreal Salonul mestesugarilor din Quebec (bref maine se inchide). Am tinut mortis s-ajung si eu si sa-mi clatesc ochii p’acolo. N-as fi vrut sa ratez asa eveniment unde am ocazia unica sa vad reuniti la un loc diversi mesteri, care mai de care mai inventivi si mai talentati. Ma bucur enorm cand asist la orice fenomen local de genul asta. Nu de alta, dar sunt fascinata de ce pot face doua manute dibace cu imaginatie si mult talent. Sculpturi si decoratiuni interioare in piatra, in lemn, in sticla, in ceramica, tricotaje care mai de care mai frumoase lucrate cu andrele, cu croseta, designeri de imbracaminte cu mantouri de iarna si rochii de seara, fabricanti de sapun, altii de jucarii, altii faceau globuri pentru pomul de Craciun. Mi-a ramas gandul la cativa artizani cu standuri de palarioare de iarna. O minunatie! Sa nu mai vorbesc de bijuterii. Unele erau atat de reusite si iesite din standardul clasic care-l vezi pe toate drumurile. Vreau sa spun ca se observa de departe faptul ca erau lucrate cu multa atentie, pasiune si nu in ultimul rand imaginatie cu carul.
Asta e alt motiv pentru care imi place sa merg la astfel de manifestari. Fiecare artizan e « fortat » de imprejurari sa se auto-intreaca pe el. Stiind ca vor participa si altii din aceeasi bransa, ultimul lucru care l-ar dori ar fi sa prezinte obiecte ca ale vecinului. Asta e cat se poate de benefic pentru vizitatori si potentialii cumparatori. Si plimbandu-ma printre randuri, din stand in stand, si bucurandu-ma la aproape fiecare taraba, asa ca un copil in fata unui cos plin cu ciocolata, imi venea pe buze o singura intrebare: «Unde-ai invatat sa faci asta?», de altfel, asta e si sloganul festivalului. Si pe bune, cine a avut ideea acestui logo, bravo lui, pentru ca pur si simplu e o intrebare fireasca pe care-ti vine sa i-o pui fiecarui mester intalnit acolo. La cate minunatii am vazut, in fata unora a trebuit sa trag adanc aer in piept, am trecut de la extaz la agonie. Ce ma mai animam si entuziasmam la inceput, ca dupa jumatate de standuri vazute sa m’apuce nervii. Eu de ce nu pot face? Eu de ce n-am invatat asta? Si incotro sa ma indrept ca sa invat? Si nu vizam un anume mestesug. Ma refeream la toate, desi, na, undeva in subconstient ma fermecau aia de prelucrau sticla. Si eram invidioasa indeosebi pe ei, si pe creatiile lor si pe talentul si pe mestesugul lor. Si eram atat de pornita atunci, ca daca m-ar fi luat un ingeras si m-ar fi pus intr-un atelier de prelucrare a sticlei, cred ca vreun an as fi tot suflat la sticla fara sa-mi trebuiasca nici macar o inghetata.
In fine, am plecat d’acolo tot visand la ce-as putea eu sa fauresc cu manutele mele…Am capul plin de idei dar cam atat.

Thursday, December 9, 2010

Oda micului acrobat

Cea mai mica vietate ce ne umple casa si ne bucura pe toti, chiar si pe musafiri, est Sky. Ok, nu mai e chiar atat de mititel. Atletismul din el si cei doi ani ai lui au lucrat intens la alura lui lunga si viguroasa.
Obisnuia sa-si faca gimnastica zilnica pe treadmill. Zau ca nu glumesc! In afara de faptul ca timpul dedicat lui era numai al lui, dar si cand ni se nazarea unuia dintre noi sa mai transpiram un pic, si atunci trebuia negociat cu el. Intr-un final gasisem o gaselnita sa ne lase-n pace. Era suficient sa-i punem o viteza mai mare, alerga cat putea si in final de oboseala si sictir se lasa in fund pana-l arunca banda pe parchet. Dar asta nu era singurul lui joc preferat. Mai are cateva, iar pentru faptul asta eu ii sunt cat se poate de recunoscatoare. Nu de alta, dar el, micutul e atat de posesiv cand pune labuta pe ceva ca poti sa-ti iei adio. In fine, o alta gaselnita care-l tine in forma si care-l antreneaza la sarituri sunt soriceii sau pasarelele cu pene colorate prinse cu un elastic de un bat. Si dai cu batul sus-jos, soricelul sare si Sky odata cu el. Si ne practicam asa destul de mult, adica, bref, pana ne amortesc bicepsii. Si pe masura ce elasticul se intinde mai mult si Sky performeaza tot mai sus, si se-nvarte in aer ca un adevarat acrobat. Alta atractie ce-l tine in priza este laserul. E atat de dulce cum se arunca peste el sa-l prinda…

Dar am vorbit atat despre joaca incat mai ca-mi pare rau ca n-am inceput cu desteptaciunea lui. Isi cunoaste numele si intoarce capul spre tine cu niste ochi mari intrebatori ori de cate ori il strigi. Intelege cateva cuvintele la care reactioneaza foarte bine iar eu sunt mandra de asta. Stie sa faca si pe suparatu’ cand il dezamagesti. Pe cuvant ca-si trage o mutricica, ca si de piatra de-ai fi, tot te-ai inmuia.
Se prea poate sa-mi spuneti ca toti sunt asa si ca m-a cam luat valu’ sau ca m-a pocnit damblaua. Se poate, insa Sky e unic si pe deasupra este si micul nostru erou. Cati pisoi cad de la 20 m si sunt inca in viata si nevatamati? Scaita al nostru cel dulce si jucaus asta a facut. A plonjat in vid de la 20m. Cred ca nu pot reda in scris nici macar o frantura din trairile ce le-am avut atunci si inca 24 de ore dupa. Si el cat de traumatizat a fost n-a mancat si nici apa n-a baut 24 de ore. A fost un soc teribil pentru el cat si pentru noi. Cred c-am vrut sa spun c-a fost cumplit. Insa acum isi revine. E inca moale, putin speriat si are inca articulatiile slabite de la impactul cu pamantul. A trecut o saptamana si mai are retineri cand vine vorba sa sara de jos pe ceva mai sus si invers.
Eu n-am nici macar puterea sa-mi imaginez c-as fi putut sa-l pierd. E fantastic cum un bot mic ca el poate sa-ti intre la suflet si sa se cuibareasca acolo pentru totdeauna!

Sunday, November 14, 2010

Pasari de noapte

Cand soarele apune si cand cu fiecare ceas ce trece intunericul devine tot mai dens, atunci o lume se inchide si alta-i ia locul. Cand unii isi spun noapte buna, altii isi spun bun gasit. Desigur sunt multi care-si castiga painea traind noaptea si dormind ziua. Nu despre ei as vrea sa vorbesc, ci despre cei ce aleg sa experimenteze distractiile nocturne.
Sunt convinsa ca fiecare oras are atractia lui pe timp de noapte, just for fun. In ce priveste oraselul meu, nu mori deloc de plictiseala daca faci un tur pe Crescent sau pe St Laurent, ca sa le amintesc doar p’astea.
Mult timp am fost adepta teoriei ca fiecare lucru are timpul si vremea lui. Insa imbatranind am realizat ca-i totalemente fals. E frumos si mental sanatos sa incerci noutati oricand. Revenind la viata de noapte, departe de mine de-a fi o noutate, doar ca in ultimul timp ma gandeam ca parca nu ma mai incadrez in peisaj. Si de unde! Au contraire! Oamenii maturi au chiar mai mult rost intr-un bar sau club de noapte. Intr-unul din weekend-uri, la o ora tarzie din noapte, cand cei mici viseaza, am parcat strategic si-am luat-o la picior pe Crescent.

Si ce-am vazut ?! Lume, lume si iar lume! Lume ca la balamuc! In fata cluburilor de pustani se statea la coada ca sa poti intra. La Thursday’s, club pentru oameni maturi, era full, deabia gaseai o masa libera cu doua locuri ingramadite, discoteca si ea duduia de basi la maxim. Lumea petrece ! Lumea se distreaza! Pentru clubul asta am un singur bemol. Muzica e atat de tare ca de-abia te auzi om cu om. Dupa ce mi-au fost agresate nemilos timpanele, o sirena a inceput sa-mi urle-n capatana.

Nu mult dupa asta, am gasit cel mai intim si mistocut bar la care as fi putut spera : Ziggy’s pub. Locul e plin de charm si te delecteaza o muzica buna in surdina. Intr-un local mi se pare irezistibil de atragator sa te asezi pe cai, sa te sprijini in coate si sa savurezi pe’ndelete o bere la alegere alaturi de perechea vietii. Desigur ca asta faceam cand mi-a atras atentia un cuplu care tocmai intra. Am inceput sa speculez ideea c’ar fi romani. S-au asezat nu prea departe de noi si pret de cateva minute mi-am ciulit urechile s-ascult in ce limba-si ciripeau. Mai dragilor, dar asa cuplu ciudat mai rar intalnesti. Ei nu-si vorbeau. Nu scoteau nici un sunet. Pana la urma nici nu ma mai interesa ce sunt. Puteau foarte bine sa fie romani sau extraterestii, deja eram mult mai atrasa de tacerea lor. Bref, pana la urma s-au animat si-am respirat usurata. Pana la urma un bar e un bar unde te incearca diverse trairi!
Si am scris un cearceaf si n-am spus nimic de cluburile de jazz! Pentru amatori, nimic nu poate egala o seara live la « House of jazz », un club atat de intim cu un decor si o atmosfera care cu greu pot fi uitate! sau la « Upstairs jazz »…
Ce vreau sa spun, e ca uneori, e minunat de revigorant sa ne transformam intr-o pasare de noapte cu spirit liber si calator posind din pub in pub…

Monday, October 25, 2010

Ziduri sfaramate

Acum cateva seri am fost plecata doua ore in paradis. Am fost la concertul lui Roger Waters cu The Wall. Senzatiile au fost de la excelent in sus. Cine-ar fi crezut c-am sa vad pe viu spectacolul asta? A concertat doua seri la rand cu biletele sold out. Cea mai mare sala de concerte / spectacole si meciuri – Centre Bell – a fost plina ochi. Si cand spun asta nu fac nici o figura de stil. Nu era nici un scaun liber!!! Sa canti o viata in fata a zeci si zeci de mii de oameni, sa umplii stadioane si arene…Este de-a dreptul extraordinar daca ai puterea sa faci sa vibreze mii de oameni in acelasi ritm. Unii o au, altii n-o au. Eu spre exemplu, nu pot nici macar micul meu clan sa-l fac sa vibreze odata cu aspiratorul…Si cum spuneam, a fost o seara greu de uitat. Pe langa muzica bestiala am avut parte si de un mise-en-scène cu totul de exceptie. Flacari, explozii, artificii, efecte sonore si vizuale, porcusor zburator si bineinteles, zidul. Acesta s-a cladit caramida cu caramida pe toata durata spectacolului incat la un moment dat nu mai vedeai interpretii, iar in final, la sfarsit, pe fundalul a mii si mii de glasuri care rezonau intr-unul – Break down the wall! – zidul s-a daramat.

Ce spectacol!!!! Ce nu pot eu sa redau aici, oricat m-as caznii, este energia care incarca toata atmosfera. Din cauza de energie prea multa se aprindeau si tigarile prin sala, unele miroseau finut, dar altele duhneau a iarba verde…Teoretic nu fuma nimeni pentru ca teoretic este foarte interzis prin lege si prin paznici care te atentioneaza de cum te vad. Dar cum ziceam, eu cred ca din cauza energiei s-au aprins brichetele, ca altfel pana si minorii stiu ca nu se mai fumeaza in nici un spatiu public. Dar deh, ce vreau sa spun e ca toti devenisem, ca prin magie, foarte solidari unii cu altii, fumatori cu nefumatori. Adica, toti eram veniti acolo sa ne distram si sa ne simtim bine, nu sa ne hazardam acum in paznici-ai-aerului-neviciat. Si cu asta s-au daramat zidurile si la figurat, ca la propriu e déjà fapt consumat.

Media de varsta era cam intre 30-50 ani. Adica, astia care-am crescut odata cu Pink Floyd, cu Roger Waters. Mda, noi, astia de care vorbesc, ne-am dezvoltat cu alt gen de muzica fata de cei de-acum care se bucura si cad in extaz la tot felul de chilotarce. Pe vremea aia era de bon ton sa ramai imbracat, dar sa ai voce, iar acum de bon ton e sa stai in chiloti, cu cracii cat mai desfacuti si sa scoti din gat niste sunete vocale. Ca divaghez acum, dar pentru mine, genul astora de cantarete sunt la fel de exotice ca animalele dintr-o gradina zoologica. Si totusi nu sunt prea sigura daca as vrea sa fiu una dintre ele (sic) sau sa traiesc printre ele analizandu-le, luand notite si facandu-le poze. Doamne mare ti-e gradina!


Sunday, October 10, 2010

Tradu "cumpatare"

Asta e un cuvant nou pentru mine, adica vreau sa spun ca i-am descoperit sensul in deplinatatea lui decat de putin timp. In viata am fost orice, numai cumpatata nu…Daca as fi fost cumpatata, acum poate ca nu m-as fi lasat de fumat si nici nu m-as chinui sa dau jos 10 kile. Daca as fi ciugulit ca o pasarica si daca mi-as fi aprins tigara numai cand bateau clopotele la biserica, acum as fi functionat la parametrii normali. Bref, nu e cazul si-am alunecat in parametrii de avarie. Imediat ce mi-am atins echilibrul sufletesc m-am lasat de fumat (asta era acum un an), iar acum pentru ca mi-e capul plin de imagini ale mele de vis cu kilele de la 20j de ani si cu blugii mei frumosi pe care ii trageam fara sa ma sug, am pus-o si de regim. E ultima zi azi. Slava Domnului! Zic asta pentru ca n-am dat inca peste nici o cura, desi am cautat vreo 30 de pagini google, care sa-mi satisfaca poftele si in acelasi timp sa ma duc la vale cu kilele. Ah, si sunt plina de pofte! Dar so far so good. Am slabit substantial si n-am de gand sa ma opresc aici pana nu-mi ating intregul potential fizic. Cu ocazia asta mi-am redescoperit oasele. Unele erau ascunse de pernite de puf. Desigur ca impletesc numaratul de calorii cu jocul din picioare pe treadmill. Acum, de cate ori il vad sunt cuprinsa brusc de-o efuziune de fericire ceea ce nu prea era cazul pana acum…Alerg pe el scaldata in sudoare si cu capatana plina de fantasme cu mine in costume de baie marimea XS…Dar eu aici vorbesc mai degraba despre un nou mod de viata. Adica, odata cu sfarsitul curei nu inseamna ca dau iama la mancare, ci – din contra – voi fi extrem de atenta la ce bag in gura si voi calcula la calorii pana o sa le invat ca tabla inmultirii, cu riscul sa devin dilie de-a dreptul! Ma reinventez complet, si daca se poate intr-un numar limitat de zille! Eu nu m-am distrus cu slana, prajeli sau prajituri. Resimt si acum cand scriu o trauma profunda, insa trebuie sa recunosc sincer, eu m-am distrus cu inghetata si cu cantitatea de haleala. Inghetata asta, s-o ia naiba cine-o mai cumpara-o, mi-a zapacit toate papilele gustative si singurul lucru care mi l-a redus a fost respectul de sine, in rest mi-a umflat fiecare celula. Dar acum sunt pe drumul cel bun. Vreau sa ajung sa plesneasca oglinda de cata sanatate se reflecta in ea. Dar pentru asta trebuie sa descopar ce inseamna cumpatare. Oh, Doamne, cat de cutra eram cu toti idiotii care isi numarau crevetii din farfurie sau tigarile din pachet. Si-am ajuns sa cred ca de fapt ei erau desteptii iar eu idioata. Dar de-acum incepe o noua era. Am teasta plina de optimism.

Dar am un singur regret : ca nu stiu cate calorii mananc la restaurant…Insa voi incerca sa am abdomenul complet plat cand voi vizita un restaurant, just in case…Ah si mor de pofta unor calamari facuti la jar, stropiti cu lamaie si asezonati cu capere si masline negre!

Sunday, September 19, 2010

Distractiile din insule

N-am intentia sa vorbesc despre insulele din Pacific, ci despre doua insule care sunt la o aruncatura de bat de Montreal, in fluviul Saint Laurent. Am vorbit déjà de una, insa acum ma gandesc sa trec in revista doua insule care fac deliciul tuturor cat e vara de lunga. E vorba de Insula Sainte Hélène si Insula Notre-Dame care impreuna alcatuiesc faimosul Parc Jean Drapeau. Pentru cine cauta un loc de evadare din aglomeratia orasului sau din plictisul si cotidianul unei saptamani de munca, Parcul Jean Drapeau ofera o panoplie diversa de atractii si oricat de ciufut ai fi, n-ai cum sa nu gasesti acolo si ceva care sa te incante à merveille.

Dar sa le iau una cate una, ca-i mai simplu’n povestire.

Insula Sainte Hélène

Pe vremuri indepartate de tot insula asta apartinea unei familii (presupun ca extrem de bogate), Le Moyne. Prin 1870 a devenit propietatea guvernului federal iar de atunci si pana acum tot parc public a fost. Cu anii, insula s-a transformat dintr-o bucata de pamant salbatica cu stufaris si pomi crescuti peste tot, intr-o insula cu aspect perfect organizat.

De altfel, aici s-a tinut Expozitia universala din 1967. Unul din vestigiile acelei expozitii mai dainuie si acum si gazduieste asa-numita « Biosphère ».

foto: insidexino.net

Constructia sa sferica este de fapt pavilionul Statelor Unite de la Expo67. Acum s-a transformat intr-un muzeu al mediului, mai popular un muzeu al apei.

Tot aici se afla ca punct de pelerinaj si Muzeul Stewart, care e de fapt o fortareata construita pe la inceputul anilor 1800 cu scopul de a proteja Canada de un eventual atac al Statelor Unite. Bref, aici e vorba de istorie, field in care stralucesc printr-o ignoranta abisala, deci voi trece mai departe.

Cui ii place inotul, gaseste aici si un complex aquatic care cuprinde trei piscine exterioare pentru toate varstele. Si cand te-ai saturat de stat in apa, poti iesi la plaja pe uscat…

Daca ai nevoie de senzatii tari si vrei sa-ti mentii adrenaliza la cote sus atunci cel mai bun popas e sa-l faci la frumuselul parc de distractii, LaRonde. Cand iti propui o iesire aici, atunci e bine s-o incepi de dimineata si daca se poate pe stomacul gol. Sunt vreo 40 de manejuri dintre care 12 iti confera senzatii puternice (vezi extrem de puternice p’alocuri), alte vreo 8 - senzatii moderate (la care daca stai prost cu inima, le clasezi tot la senzatii tari), iar restul sunt pentru intreaga familie, (in sensul ca au acces si cei mici), si vreo 3 sunt dintre cele care-ti ofera vederi panoramice (adica te plimba mai incet ca s’apuci sa savurezi pe’ndelete privelistea ce ti se deschide la picioare). Si daca rezisti pana la inchidere, toata vitejia de care ai dat dovada iti este rasplatita de festivalul international de artificii. O splendoare-n culori.

Insula Notre Dame

Aceasta este o insula artificiala, creata de mana omului, cu ocazia Expozitiei din 67. Se zice c-au fost folosite cam 15 milioane de tone de piatra excavata de la constructia metroului.

Nu pot sa vorbesc de insula asta fara s-amintesc de Cazino de Montreal. O cladire frumoasa, cu un design deosebit in felul ei, este alcatuita de fapt din 3 corpuri distincte: doua dintre ele reprezinta Pavilionul Frantei si Quebecului la Expo ’67 iar al 3-lea a fost anexat mai tarziu. Acum…un cazino e un cazino oriunde in lume.

foto: flickriver.com

Majoritatea acolo sunt gambleri turisti, localnici si foarte multi pensionari care-si omoara timpul la aparate de 25 centi. Un loc incarcat de bucurii pentru unii dar si de mari tristeti si depresii pentru altii. Au fost mediatizate cateva sinucideri acolo… Bine e sa mergi pentru fun si nu cand esti calat sa castigi marele jackpot.

Daca insa ai jucat si ultimul cent, atunci nu-ti mai ramane decat s-o rupi la fuga pe circuitul de Formula Unu - Gilles Villeneuve, care se gaseste tot aici, á proximité. Cand nu sunt curse de masini, acesta ramane deschis pentru amatorii de bicicleta, patine si jogging.

Daca tot ce vrei este doar sa te bronzezi si sa te balacesti, atunci plaja cu nisip de la malul fluviului ar fi cea mai indicata. Te arunci direct in rau, fara teama, desigur, pentru ca esti supravegheat din toate unghiurile, iar trecerea la apa adanca e cat se poate de lina. Asta ar fi o oaza unde te simti ca la mare, numai ca n-ai valuri si briza.

Comun celor doua insule este bineinteles verdeata, pomii, florile si tot felul de spectacolele si festivaluri care se tin toata vara. Anul asta am fost si eu la cateva: Eurofest (Romania), Festivalul international de merengue, de musica latina si nu puteam lipsii de la festivalul grecesc. Cam asta ar fi pe insule…

Monday, September 13, 2010

O plimbare in subteran

foto: montreal.streetviewtours.com

Ah, nu, nu ma bag in nici o mina, daca asta v-a sugerat titlul la prima citire. N-as intra in nici o mina nici daca m-ar plati cineva, mai ales dupa ce in fiecare zi vad la tv franturi din viata minerilor chilieni care-s blocati acolo si asteapta cu lunile sa-i traga afara…Saracii…Am auzit ca nu se poate face nimic mai devreme de Craciun…

Nu, eu vroiam sa povestesc putintel de marele nostru oras subteran, al celor din Montreal. Nici nu stiu cum de nu l-am amintit pana acum! Probabil pentru ca-i ascuns in adancuri…Am aflat chiar, ca-i cel mai mare complex subteran din lume. Se afla in (sau mai bine spus sub) Downtown si cuprinde 30km de tuneluri pe o suprafata de 12km patrati. Din 2004 apare in cartile si hartile turistice sub numele de RÉSO (de la reseau, retea in franceza).

Ei bine, nu e chiar un oras. Il numim asa mai mult generic. E mai degraba o retea de tunele subterane, frumos aranjate, prin care te plimbi si in care gasesti tot felul de buticuri, mall-uri, restaurante, banci, posta, cinematografuri etc…Se poate accesa prin 12 statii de metrou, 2 statii de tren (care deserveste suburbiile Montrealului) cat si 120 de puncte de acces din exterior. La randul lor, aceste tunele si pasaje sunt interconectate la diverse centre mari comerciale, la unele hotele si la anumite blocuri turn, asa zisele centre de afaceri. Nici macar nu-ti trece prin cap ce retea vasta si eleborata se afla sub picioarele tale cand te plimbi prin centru!

N-am studiat profund istoria acestui orasel, insa am convingerea ca la baza formarii lui a stat disperarea. Disperarea edililor ca pe timpul iernilor lungi si foarte grele oamenii preferau sa zaca la caldurica in confortul casei, decat sa iasa si sa consume. Cum iarna e lunga rau p’aici, comertul nu facea decat sa sufere. Atunci, zic ei, ce bine-ar fi sa avem un orasel in pamant, ferit de intemperiile naturii unde tot omu’ cu mic cu mare iese la cumparaturi si la plimbat, chiar si iarna! Zis si facut! Si ca tot am adus vorba de shopping, se gasesc aici faimoasele: The Eaton Centre, Cours Mont Royal, Complex Les Ailes, Place Montreal Trust si Place Ville Marie.

foto: panoramio.com
Cum dadeam de inteles mai sus, este foarte frecventat pe timpul iernii. O placere sa faci cumparaturi, sa te plimbi din magazin in magazin, sa mai iei o gustarica, un cico si asta cand afara te sufla vantul la -25C! Dar si vara e e la fel de placut, avand in vedere ca-i racorica si nici pomeneala de factor humidex (cine nu stie despre ce vorbesc, sa intre intr-o sera).

Practic orasul subteran este un excellent loc in care sa te fofilezi de vreme, oricare ar fi, un loc unde sa practici window shopping sau chiar shopping (fara window), fiecare dupa posibilitati.

Tuesday, September 7, 2010

Organizare


….Cam asta e cuvantul cheie al acestor vremuri. Poate c-am ramas oarecum tintuita in ultima postare, si la propriu si la figurat. Unele din lucrurile din acea lista le-am terminat si altele le-au luat locul, altele au ramas vorbe scrise, dar cu o mare dorinta de indeplinire (in cincinalul asta), iar altele nici macar n-au fost mentionate, dar au fost indeplinite.

La meniul zilei avem si ordine in simbioza cu organizare. Ordine in dulapuri, rafturi, biblioteca, etajere, debarale, carti, ceaiuri, prosoape si viata. Poate pentru ca n-am stralucit niciodata la capitolul asta, de data asta, une fois pour toutes, m-am intrecut pe mine.

Si tot in acest periplu am sa incadrez si lectura. Am tot auzind vorbind de cititul ca terapie, insa, mai putin sau deloc, am auzit vorbindu-se de citit ca ordine in sine. Ei bine, am simtit nevoia sa reiau anumite lecturi, sa le devorez pe nerasuflate pagina cu pagina, asa cum ai bea un pahar cu bere rece intr-o zi torida. Cand le-am citit prima oara eram intr-o cu totul alta etapa a vietii, acum, zic eu, am atins un prag, si-mi place sa cred ca odata cu anii adunati am adaugat in desaga si ceva intelepciune. M-am rasfatat cat de mult am putut cu lectura, si cu noi si cu vechi si cu stiute si cu nestiute…Si ce bine-a mai fost! E ca si cum I have decanted myself!

Cat despre vreme, chiar daca dimineata e racoare, nutresc speranta unei veri lungi si frumoase si a unui inceput de toamna cat mai tarziu...desi e septembrie...hm...

Monday, August 2, 2010

O gramada de facut

foto: flick.com

De pregatit lunch-ul, de platit facturi online, de alergat dimineata 30 minute pe treadmill si alte 30 seara, de programat pisic (nu altul, decat Sky) la vaccin, sa ma inscriu la un curs de pilates, sa umflu mingea de exercitii, sa-mi caut adidasi de alergat si sandale negre, sa-mi cumpar niste fuste / bluze / rochii, sa citesc la cartea ce-o tin pe noptiera, cel putin 6 pagini inainte sa adorm, sa calc vreo 20 de tricouri, facut curat in casa (si daca am scris asta, déjà la journée est foutue), de cumparat inghetata, lapte, pepene si piersici, de schimbat litiera la Sky, de cumparat mancare Sky, facut curat in bordelul din dulapuri, de desirat billurile, sa nu uit sa-mi mai verific contul (e bine din cand in cand), sa sterg praful de pe hota, sa creez un calendar de corvoade obligatorii pentru ceilalti, sa scutur sacul de la aspirator, sa cumpar farfurii, sa scot « materia » reciclata din casa (hartii, sticle si canete), sa strecor kefirul, sa-mi verific e-mailurile, sa platesc penalilatea de intarziere la Blockbuster, sa-mi schimb catrafusele din posetuta cu rombulete multicolore in cea galbena, sa verific starea vremii, sa cumpar niste flori, sa ascult stirile, sa trec pe la banca, sa crosetez, sa periez pisicul, sa-mi calc fusta alba, sa sterg de praf masa din salon, sa pun hartia igienica in sensul bun, sa cumpar baterii, sa le si pun la aparatul foto, sa ajung la film (poate la sfarsit de saptamana), sa ma inscriu la un curs de olarit, sa raspund la niste e-mailuri, sa ma asez si sa nu fac nimic, sa matur prin bucatarie, sa fac o prajitura, sa spal pe dinauntru cuptorul de microunde care s-a ingalbenit de la prea mult butter popcorn, sa petrec cu familia si prietenii un timp extraordinar la o cabana la munte la marginea lacului, sa citesc o revista, sa ma sochez de ce vad la televizor, sa scriu o alta lista de lucruri care am sa le fac, si o alta de shopping, sa-mi elaborez o strategie de castigatoare, mai inainte sa spal parchetul, sa iau un rendez-vous la o esteticiana, si altul la coafeza, si altul la doctor, sa caut perechile la sosetele desperecheate sau sa le arunc de tot, sa ud florile, sa le zambesc si sa le mangai, sa-i urez la multi ani varului pentru ziua lui din mai si de care-am uitat, sa incerc sa respir adanc, sa-mi revitalizez parul, sa ma nelinistesc de anumite subiecte fierbinti, sa ma initiez in skating - pe play station 3, sa merg la plaja, sa ascult muzica celtica, sa caut becuri mai puternice pentru faruri, sa-mi cumpar crema de noapte, sa sun o cunostinta cu care n-am mai vorbit de mult, sa cumpar un sac de pamant, sa-l intreb pe vecin daca-l deranjeaza ca Sky sta in geamul lui all day long, sa cumpar rechizite, sa-mi comand online o strecuratoare din plastic, sa-mi caut starea zen care-am pierdut-o cand s-a inventat internetul…sa….sa…sa… si toate in timpul liber, atunci cand e...si daca mai ramane energie...

Thursday, July 15, 2010

10 prieteni

Aveti asa ceva? Faceti parte printre fericitii posesori de 10 prieteni buni? Si aici poate ar fi necesar sa intervin cu ce se intelege prin prieten bun- acel om pe care nu te sfiesti sa-l suni in toiul noptii si care la randul lui nu-ti inchide telefonul in nas sau si mai bine, nu te judeca.

Eu nu posed. Cu regret si amaraciune trebuie sa recunosc ca n-am. N-am cei 10 prieteni care, conform unor statistici si date recente, te-ar ajuta sa te refaci dupa o suferinta sau boala grava. Nu mai incape indoiala, cei ce pot numara pe degetele de la 2 maini, 10 prieteni, aceia trec mai repede peste dureri, depresii si boli, chiar foarte grave. De curand am citit un documentar care m-a pus serios pe ganduri. Articol in urma caruia n-am resimtit nici cat negru sub unghie vreo unda de optimism. Vindecarea noastra, de orice natura ar fi, sta sub semnul priteniei. Asta e adevarul gol golut. Prietenii iti incarca psihicul cu unde pozitive iar psihicul tau te ajuta la vindecare. Si cand ma candesc cat de fragili suntem…

Pentru ca n-am atatia prieteni ma felicit zilnic c-am renuntat la fumat si pentru ca mai nou, de doua luni alerg cam 6-7 km pe zi. Peste toate astea m-a pocnit si-o vointa, extrem de rara la mine, si aceea de a tine regim. Mananc kefir, adica mai bine zis beau, 2 kile de kefir pe zi, (facut de mine !) pentru c-am citit eu ca face bine la toate alea si chiar la slabit and so far so good. Mi-am vopsit si unghiile in verde. Am renuntat la rosu-grena si derivate si-am trecut la culori care inspira viata. N-am gasit alta mai nimerita decat verde, atunci verde a fost : la unghii, bluze, fuste, genti…Sunt in anul verdelui. A trebuit sa incep sa cobor panta ca sa realizez cat de pretioasa ne este sanatatea. Daca m-ar fi pus cineva acum 10 ani sa renunt la fumat si sa alerg zilnic 7 km i-as fi raspuns in secunda doi sa se duca dracului (si asta ca sa ma cenzurez un pic).

Numai cand o iei la vale realizezi ca n-ai termen de garantie etern. Nu-mi place sa ma repet, insa constat ca suntem atat de fragili…

Thursday, July 1, 2010

Happy birthday Canada!

Da, azi e ziua Canadei. Azi se serbeaza 143 de ani de la crearea Confederatiei Canadiene. E o zi speciala cu atat mai mult cu cat a fost onorata de prezenta Majestatii Sale, Regina, Elizabeth II pe colina parlamentara de la Ottawa. O zi istorica, frumoasa, plina de rosu si alb, de stegulete, de defilari si de multa mandrie, acel « proud to be Canadian ». Am stralucit prin absenta mea de la orice defilare. In compensare, n-am pierdut insa discursul Reginei. ;)

Contrar tuturor asteptarilor, azi n-am fost deloc « prezenta » in peisajul istoriei locale. Nu mi-a stat inima deloc la serbare. Si apatia asta o resimt de cateva zile. Ma uit la inundatiile din Romania si plang la stiri. Incredibil, plang. Cine citeste aici, ar crede ca joc intr-o piesa ieftina de teatru de vara undeva uitata la margine de lume. Insa eu chiar asta fac. Trag concluzia ca-n forumul meu adanc am ramas romanca mai mult decat am crezut…Case, ziduri, animale, vieti, istorii de-o viata, toate au fost luate de ape…Ma sfasie durerea batranilor, neputinta si tristetea lor, iar in final, umila lor resemnare. Lacrimile lor sunt atat de grele si lasa rani adanci pe fetele lor brazdate, si asa de prea multa suferinta.

Cred ca pana la urma voi trai mereu intre doua lumi.

Saturday, June 26, 2010

Mijloace de locomotie

Pentru ca vara s-a instalat de o buna vreme, imi place mai mult ca niciodata sa iau pulsul strazii. Adica sa privesc cu ce straie noi s-a impodobit. Si aici ma refer strict la decorul locomotor, de orice natura ar fi. Mersul pe jos, pe doua roti, pe trei sau pe patru. Si ma opresc aici, ca inca n-aduc vorba de camioane ca sa trecem la alt numar de roti.

Vorbind de mersul perpedes, pentru mine, in perioada asta a anului e momentul ideal sa vad cam ce se mai poarta in materie de sandale si pantofiori. Si daca ma zgaiesc bine o zi –doua la tinerelele ce colinda Downtown –ul in mod cert ma pun in tema. Ah si c-am adus vorba, ce mult imi plac sandalutele alea tip gladiator. Am si eu doua perechi si sunt atat de comode ca-mi vine sa dorm cu ele!

Urmatorul mijloc de transport, e cel pe doua roti.

Si aici parca-mi vine sa amintesc mai intai frumoase motociclete care-au impanzit orasul si care-ti incanta ochii…Zau! Sunt convinsa ca te umpli de energie si adrenalina conducand un motor d’ala.

Motociclistii astia au o lume a lor, diferita complet de ceilalti co-habitanti ai soselei.

Despre biciclete, ai putea crede numai lucruri bune, dar nu-i chiar asa…Ok, sunt ecologice, nu polueaza, pedalatul face chiar bine la sanatate si muschi…Dar exista un dar. Nu exista o armonie de nici un fel intre biciclistii care merg pe strada, si soferii care conduc tot pe strada. De cele mai multe ori tandara ii sare prima soferului.

Biciclistii merg pe margine, dar nu pe langa bordura ci la o distanta de ea exact cat sa incetineasca circulatia pe prima banda. Cele mai safe si linistite pentru toata lumea sunt arterele care au delimitata o banda special pentru biciclete. In Montreal mai exista si bicicletele BIXI.

Le iei pe baza de abonament si le folosesti din mai pana in noiembrie non stop. Exista din loc in loc aceste diverse statii BIXI unde parchezi bicicleta. Fireste ca nu e nevoie sa aduci bicicleta in locul de unde ai luat-o. Fiecare-si face treaba si-o lasa la prima statie apropiata de el. Statisticile arata ca Bixi se bucura de succes.

Exista da si niste « masini » pe 3 roti.

Un fel de android intre motocicleta si masina. De altfel n-arata rau!

Si urmeaza clasicile masini printre care unele sunt decapotabile,

altele imense

altele atat de micute si delicate.

Ah, ca simpatice mai sunt fiaturile astea!

Altele sunt limuzine...

Acum este, de altfel, sezonul lor: nunti, petreceri, frumoasele graduation ball…Pretul variaza intre 300-600$/ora, depinde de marimea limuzinei si de ce poate oferi in interior.

Acestea fiind trecute in revista, daca-am omis vreun mijloc de locomotie specific unui oras, lista ramane deschisa si pentru generatiile viitoare. :)

Thursday, June 17, 2010

Montreal in sarbatoare

Odata cu inceputul verii, la Montreal incep si festivalurile. Aproape ca nu exista sfarsit de saptamana fara sa existe un festival. Weekend-ul trecut a fost pentru montrealezi si nu numai, unul foarte colorat si plin de energie. Soare, frumos, nici sufocant, nici ploaie, cativa nori exact cat sa nu te doboare un soare torid, turisti multi, foarte multi, localnici si mai multi, veselie, buna dispozitie, amuzament, ce mai ! Toate ingredientele sa-ti faci un sfarsit de saptamana memorabil, numai sa iesi din casa! La toate astea sa adaugam Formula Unu si….Cirque du Soleil. Da, circul e’n oras! Cool. Si nu orice circ, vorbim de Cirque du Soleil.

Pentru cine n-a auzit de el, e cel mai tare circ care exista la ora actuala in lume. Iar eu am de ce ma mandrii pentru ca sediul principal este in orasul meu. Cu o conceptie total diferita de traditionalul circ, fara animale, avand o coregrafie bazata numai pe oameni, pe acrobati. E mai mult decat un circ, e o arta in adevaratul sens al cuvantului. Incepand de la costume, muzica, prezentare in scena, acrobati, artisti, totul este lucrat la cel mai mic detaliu. Nimic nu este lasat la voia intamplarii. Numai costumele in sine sunt o oda adusa culorii si design-ului, ne-mai- vorbind de scenografie si muzica. Si da, am fost si i-am vazut evoluand in spectacolul Totem – un periplu al evolutiei umane. A meritat fiecare cent platit! À voir et à revoir, cum spunem p’aici. Cand s-a terminat, am servit masa undeva in Old Port, ca deh, eram aproape si tot eram porniti pe chef. Aici, am avut o surpriza si sincer, tare as avea nevoie de sfatul cuiva mai avizat ca mine. Ne-am comandat fripturile cu garniturile. Bun, nimic nou sub soare pana aici. In meniu era scris ca friptura vine cu salata casei. Nimic nou, nimic ciudat. Frumos chiar. Ne-am relaxat cu mic cu mare in asteptarea mancarii. Terasa, aer curat, meseni in fata si-n spate, trecatori, animatie multa. Invariabil ma uitam si-n farfuria altora, de curiozitate, ce le aduce, ce si-au comandat, si mai mult de plictiseala - ca de obicei mi se falfaie de strachina vecinului. Si uite asa, observ eu pe turtureii, ce-aveau masa cumva in diagonala cu a noastra, cum mananca ei salata verde goala. Adica doar salata. Fara alta farfurie in fata cu steak, cartofi, ciuperci, spaghete sau whatever. Nada. Ma, si mi-am zis eu, ce oameni! Ce tarie de caracter, sa te asezi la masa in buricul orasului si sa ceri doar o salata verde! Adica eu cu mintea mea gurmanda nu puteam nici macar concepe asa ceva. Si ma uit la ei si ma uit si cat de delicat mancau. Si’ntre timp ne-aduce si noua salatele. Noi, ca oamenii le-am lasat alaturi asteptand si felul principal, adica steakul &co. Si pe cand stateam noi de o buna bucata de vreme, se prezinta timid un ospatar si ne intreaba daca sa ne ia salatele in caz ca nu ne plac. Noi, mai socati ca niciodata, i-am zis ca nu, noi asteptam si carnea. Mai dragilor, sa n-o lungesc, noi trebuia sa mancam frunzele alea goale inaintea fripturii. Asa cerea protocolul lor. De aia turtureii de mai sus mancau frunzele goale, ei erau obisnuiti ai casei. Bref, in final din 2-3 furculite aruncate-n gura am razbit si frunzele alea, ceea ce insemna ca e timpul sa ne aduca friptura, pentru care de fapt asteptam. A fost frumos. Mi se intampla prima data in viata ca cineva sa aibe pretentia de la mine sa mananc frunzele de salata goale inaintea fripturii…

Si cum dupa o masa copioasa e bine sa faci un pic de miscare, ne-am aliniat si noi in rand cu puhoiul de gura casca pe Crescent si Peel, unde se serba Formula Unu.

Si uite asa ne-am plimbat in lung si-n lat, am facut poze ca adevarati turisti, am admirat niste dansatori si artisti de strada, masinile expuse, lumea, trecatorii, moda strazii, terasele, florile…

In fiecare an iesim la fel, acelasi ritual (mai putin circul) si de fiecare data ai crede ca-i prima data.

Saturday, June 5, 2010

Copilarie fermecata

sursa foto: cache.kotaku.com
Mda, cuvintul copilarie are ca radacina, copil. Ce frumos este sa fii copil! Sa ai lumea ta plina de farmec, sa-ti fauresti vise, sa inventezi povesti, sa crezi in zane bune...Wonderful! Si cand toate astea se intampla in Canada, atunci minunea ia dimensiuni gigantesti. Pentru cine inca nu cunoaste, copiii aici sunt niste mici Zei. Si da, e normal sa fie asa. Fiecare pitic e zeu in felul lui pentru parintii lui. Insa aici un copilas e zeu suprem. Si ramane asa pana trece de la adolescenta la viata de adult. Mai tarziu, ii mai cad din trese, insa vreo 2 decade domneste ca un imparat.
Cand sunt mici sunt atat de dragalasi cu zulufii lor in aer, cu mainile in sold si batand dintr-un picior, cerand respect si supunere la oricine se intampla sa se zgaiasca la ei, indeosebi parintii! Atitudinea asta dictatoriala o remarcam indeosebi in centre comerciale. Ca imparati cu puteri depline ei nutresc o placere nebuna sa terorizeze lumea exact in spatii publice. Ce farmec ar mai avea datul in stamba inchis in camera lui, unde nu-l vede nimeni cat este de terorist? Desigur, parintii sunt extraordinar de calmi. Unii chiar zambesc, mai timid, dar ce conteza! Binecuvantata fie rabdarea lor. Putini sunt cei care efectiv sunt nepasatori, majoritatea poarta o masca. Ei stiu ca nu te poti enerva pe un bot de carne care se tavaleste pe jos si urla de plictiseala. Si asta pentru ca nu e normal, tu esti adult si te poti controla, daca n-o faci, cineva te vede iar altcineva te va judeca, la propriu. Bref, dam inainte cativa ani si ajungem la scoala in clasa 1. Si exact cand crezi ca fazele de altadata din malluri s-au dus, vine acasa si-ti spune ca daca tipi la el (nici macar nu pomenesc bataia!!)el anunta singur politia. Pai da, ei sunt invatati de mici, ca nimeni, dar absolut nimeni n-are voie sa-i abuzeze verbal sau fizic. Si asta e un luncru foarte bun, daca te numesti "parinte-cu-nervi-de-otel".

La scoala, pe masura ce anii trec, realizezi ca copilul tau este atat de bun, cu toate ca rezultatele nu reflecta exact ce-ai vrea... Insa iti zici, la atatea aprecieri si cuvinte de lauda primite la sedinte, se pare ca pe undeva tot tu ca parinte gresesti si vrei tot mai mult si tot mai mult. Partea proasta e ca nu poti face comparatii. Aici nu exista sedintele alea cu care ne-am obisnuit noi, toata clasa de parintii adunata in banci frumos cu dirigintele care-si varsa oful si-ti face odrasla cu ou si cu otet de fata cu restul de parinti. Nope, aici esti singur, parinte-profesor. Si pentru ca nu poti compara, si pentru ca oricat de prost merge tu auzi numai aprecieri, pana la urma, in drumul spre casa iti spui ca in mod sigur tu esti cel care gandeste stramb, ca planetele s-au aliniat iar ton petit chou e cel mai bun din clasa, cel mai istet, pana la urma, ce naiba, are cu cine semana asa destept! Wrong! Din grija fara de margini care li se aloca, ei nu sunt niciodata certati sau apostrofati. Cat de slabe ar fi realizarile si calificativele, ei sunt felicitati, aplaudati, si incurajati sa keep doing the good job! Mai derulam inainte cativa ani, la adolescenta. Aici, e cel mai greu. Acum esti liber sa te ratoi cat oi vrea la ton tresor, dar e in van. El are castile la urechi si la usa tre sa bati mai intai. Pfu, mai bine te abtii, ca doar de-acum esti meserias la asta...Nici profesorii nu sunt scutiti de crizele lor adolescentine cu ultimele zvacniri de aripi imparatesti. Eh da, asta a fost asa pe scurt, ca deja m-au ravasit amintirile copilariei mele si-l vad pe tata (Dumnezeu sa-l ierte) cum imi suiera printre dinti, "termina de mancat" sau "taci din gura" iar eu ascultam docila ca un soldat din armata tarului.
Pe scurt, in loc de concluzie, mi-as fi dorit sa-mi traiesc copilaria aici!

Saturday, May 29, 2010

Despre aeroporturi...

foto:montreallimo.com
...ar trebui sa vorbim numai de bine. Insa, personal, nu pot. Ceva ma retine. Eu nu pot rosti cuvantul « aeroport » fara sa ma zgudui din temelii si fara sa ma coplesesc de tristete. As putea sa fiu la polul opus si sa vad partea frumoasa : oamenii se re-intalnesc, sunt bucurosi, fericiti si extaziati. Insa eu nu pot. Eu plang mult acolo, mai ales cand portile se inchid si raman singura in fata unei « gate » cu un numar pe ea. Cand conduc pe cineva la aeroport primul lucru care-l verific sa nu-l uit este pachetul de batistute. Si stiu bine de ce. Poate sunt prea sentimentala pentru secolul asta. Si mai rau este cand te intorci acasa care pare atat de goala, la fel si prapastia care s-a deschis in inima e atat de mare si adanca. Eu mereu am spus ca cel mai greu e pentru cel care ramane. Cel ce pleaca duce cu el un buchet de amintiri si trairi care se sting usor dupa 12 ore de zbor. El, « plecatul » se intoarce la locurile lui stiute, cu oamenii lui si istoria se continua de unde a ramas. Pe cand celalalt, « ramasul » se intoarce intr-o casa care, cu 2 ore inainte, era plina de prezenta celorlalti. « Ramasul » le vede chipul peste tot, pe fotoliul din living, la masa, pe terasa…Cred ca senzatiile astea le traiau in porturi cei ce ramaneau pe tarm si faceau cu mana, eventual cu o batistuta in ea, celor plecati uneori definitv, alteori pentru multi ani.

Intr-un aeroport se tes si in acelasi timp se destrama atatea istorii de viata. Obisnuiesc mereu sa privesc chipurile celor de langa mine. Ma lansez singura in tot felul de supozitii. Ii urmaresc cu privirea. Trairile mele se deapana odata cu ale lor. N-am vazut pe nimeni niciodata cu un chip linistit si impasibil, nici macar cei care tin o pancarta cu un nume pe ea, semn ca sunt delegati si oarecum la mijloc nu exista urma de sentiment. Mai stiu, din experienta, ca la aeroport nu trebuie sa te incalti pe tocuri, ci cat mai comod, posibil sport sau slapi, depinde de anotimp. Una-la-mana, intr-un aeroport se asteapta la sosire pana ti se lungeste gatul iar ochii aproape ca-ti ies din orbita, iar la plecare, se sta si se sta, si se intarzie la maxim cu putinta momentul trecerii dincolo de faimoasa gate. Doi-la-mana, emotiile care le simti pot fi uneori atat de puternice ca nu-ti mai simti genunchii, iar muschii devin de plastelina si se indoaie frumos sub greutatea ta. In cazul asta sunt de evitat tocurile.

foto: treehugger.com
Dar nu, nu pleaca nimeni, dar nici nu vine. Am vrut doar sa evidentiez cat de trista sunt in preajma aeroporturilor. Intamplarea face ca locuiesc destul de aproape de unul (totul e relativ la 20 de minute), motiv sa vad gramada de avioane in toata splendoarea lor, ducand si aducand cu ele tristeti si bucurii, oameni, people.
Bref, e locul unde am inima facuta franjuri...

Saturday, May 15, 2010

Cand copacii-ti sunt dusmani

foto: tree-pictures.com

Ma intreb de multe ori pana unde merge aroganta si trufia unora? N-am dispus niciodata de milioane ca sa-mi dau seama daca aroganta se naste in bogatie, dar s-ar putea sa aiba o legatura, daca nu directa, macar ascunsa.

Cazul 1 – taie 5 copaci inalti (plopi maturi)pe motiv ca-i luau vederea panoramica asupra fluviului. E vorba de unii cu conturile grase care traiesc pe insula « a coté de Downtown »

Cazul 2 – taie 6 copaci maturi (salcii) crescute pe malul raului pe motiv ca-i reteaza linia orizontului si nu mai are vedere la apusul soarelui…Se intampla intr-un orasel linistit si unde casele parca sunt desprinse din povesti cu zane, calesti si castele. Si in cazul asta ca si in cel precedent, protagonistii n-au cumparat vreodata ceva in rate.

Cazul 3 – De data asta, deranjant este un nuc batran, de vreo 30-40 de ani. Si acest nuc a ajuns sa fie « marul discordiei » intre doi vecini. Unul dintre ei ii reproseaza celuilalt ca nucul « ii murdareste » masina si driveway-ul cu frunzeele cat si cu nucile ce cad din el. L-au deranjat atat de mult ca l-a dat pe proprietarul nucului in judecata. Judecatorul a transat direct si corect: D-le, o data pe an e toamna cand cad frunzele si o data pe an se coc nucile, deci plangerea d-vstra n-are temei fondant, iar incriminatu’ n-are nici o vina daca vantul sufla si imprastie frunzele in curtea ta. Pomul ramane unde este! Si in cazul asta e vorba de unii ale caror case ar putea concura degajat pentru termenul de « fortareata »

Trebuie sa precizez ca in primele doua cazuri, pomii in speta nu erau ai lor (de parca ar mai fi contat!), erau ai nostri, ai tuturor, cresteau pe un spatiu public! De umbra si de racoarea lor ne bucuram noi, astia, ordinary people. Desigur ca i-a durut in pix de amenzi si de gura targului. Sunt genul care se cred buricul Universului.

Stau si cuget profund, oare cat de hain poti fi la suflet sa faci asa ceva? Ma intreb oare ce altceva mai pot dobora la fel de usor? Desigur, e o intrebare retorica. Si toate povestile astea mi-au lasat asa un gust amar!

Friday, May 7, 2010

Granny squares afghan – 2

Cum spuneam, seara ma deconectez crosetand, mai nou. A doua paturica e gata. N-am mai fost manata de entuziasmul primei, si ca atare, cam de asta iarna lucrez la ea… In cap am setat-o déjà pe a 3-a.

Nu stiu cand ma voi apuca de ea pentru ca ma bate gandul sa incerc sa fac un fel de sal / pelerina / vesta lunga. Nu stiu inca ce anume exact. Ceva care sa-l arunci usor pe tine in serile de vara cand stai pe terasa la un taifas cu o sangria in fata. As vrea ceva care sa mearga la fel de bine si la blugi, si la o fusta vaporoasa si in acelasi timp sa nu se lucreze greu. Dupa paturile astea nu cred ca mai am rabdarea necesara sa ma lansez in modele complicate care cer destul de multa atentie si indemanare. Inca studiez problema. Si pentru ca in ultimele zile, am tras tare, ca pe ultima suta de metri, sa termin o data, am avut si timp mai mult sa gandesc.

Adica crosetez si gandesc. Si asta ma bucura peste masura pentru ca orice alta activitate as desfasura, n-am cum sa-mi las mintea libera sa zburde din gand in gand. Deci, extrapoland, crosetand devin mai ganditoare – inteleapta – filozoafa. Sunt convinsa ca Schopenhauer n-a incercat varianta mea. Poate daca experimenta crosetatul acum ar fi dat omenirii mult mai multe idei filozofale.

Thursday, April 22, 2010

Fara fumuri

sursa foto: valdepot.free.fr
Asa traiesc de 7 luni batute pe muchie azi. Si nu ma plang, au contraire, imi vine sa topai de bucurie.
Am crezut ca sfarsitul lumii vine odata cu ultima tigara. Urmatoarea tigara dupa ultima a stat prêt de minute intregi in mana mea fara ca s-o mai aprind vreodata. Le-am abandonat cand inca mai aveam prin preajma inca 3 pachete neincepute plus unul déjà inceput. Le-am tinut mult timp in casa, ca o relicva a doua decenii de fumuri. Intr-un final le-am dat la altii mai disperati decat mine. N-as fi reusit niciodata sa renunt la ele daca nu as fi vrut si daca nu mi-ar fi venit din interiorul meu. Toate piedicile care le intampinam cand era vorba de fumat tranquille o tigara erau un nimic si le treceam cu vederea cu un stoicism memorabil. Desi, trebuie sa recunosc deschis si fara perdea, ca cu cat trece timpul cu atat se inaspresc legile si rigorile pentru fumatori. De pilda, aici, daca esti fumator, cel mai bine e sa renunti de buna voie, si asta pana n-ajungi la balamuc de cate oprelisti intalnesti la tot pasul. Aviz celor care emigreaza! Aici este interzis sa se fumeze in: baruri, restaurante, discoteci, institutii publice, taxiu, strand, partie de schii (unele!); scoli, liceee, facultati, spitale nu se fumeaza inauntru iar afara la o distanta de 8 metri distanta de zidul cladirii, in masina personala daca ai un copil mai mic de 12 ani inauntru. De-una-zi citeam in presa ca mai marii din Vancouver au votat o lege prin care se interzice fumatul pana si in parcuri. Ma astept ca in scurt timp si restul provinciilor sa imbratiseze bucurosi si voiosi decizia asta. Cel mai penibil e iarna, la minus 20C, cand vezi in fata cladirilor grupuri de fumatori iesiti la o tigara, stransi ca un ciorchine, zgribuliti de frig si batuti de vant …Viata grea!

sursa foto: zimbio.com

De la niste scandaluri de renume care au ajuns sa fie transate in tribunal si care au fost en manchette o buna bucata de vreme, acum anumiti (destui de multi) proprietari de apartamente / buildinguri adauga la contract o clauza speciala de non smoking. Cu alte cuvinte, nu inchiriaza la fumatori. In tutungerii n-au voie sa vanda celor sub 18 ani. Si asta e pe bune. Ai o mutricica angelica si tinereasca, esti invitat sa prezinti un ID. De mai bine de un an, prin lege, tigarile nu mai sunt tinute la vedere pe etajere. Ele trebuie sa fie ascunse de ochii oricarui cetatean adult sau minor in spatele unui paravan, special construit pentru asa ceva. Pe langa toate astea adauga si costul lor, care nu-i de ici de colo…Tigarile sunt un viciu destul de scump in Canada, as spune mai degraba un lux. Desigur, exista si varianta indienilor. Sunt muuult mai ieftine la ei, dar si calitatea lasa de dorit. Cred ca un mare procent de fumatori trec si dau binete la indieni. Poate nu sunt clienti pe viata sau permanenti, dar o buna bucata de vreme au incercat. Si asta repet, pentru ca un fumator nu se descurajeaza cu una cu doua. Incearca n-spe mii de variante, fum sa iasa pe nari si gura. Daca din coceni s-ar face tigari si-ar fi vandute la 2 centi tigara, sunt convinsa c-ar fi coada!
Si in toate astea, unii ar putea intreba unde sunt drepturile fumatorilor. Dragii mei, nu sunt ipocrita, am fost de partea asta a baricadei 20 de ani, dar o spun deschis, ei n-au drepturi. Ei sunt priviti ca niste paria ai societatii. In zilele astea numai fumator sa nu fii!!

Monday, April 12, 2010

Ganduri de primavara

Mi-am propus sa zambesc mai mult, adica sa le zambesc oamenilor. Mda, am spus « zambesc », nu hlizesc sau ranjesc. Am citit eu undeva de curand niste chestii mai mult sau mai putin paranormale, cum ca daca zambim pomilor, florilor, oamenilor si animalelor atunci Universul te rasplateste si-ti trimite unde pozitive, adica, pe romaneste, iti merge bine. Acum nu stiu daca tine teoria in practica, pentru c-am aplicat-o doar de doua – trei zile. Si ca sa fiu sincera pana la capat, n-am aplicat-o chiar “ad-litteram” ci un pic mai pe ocolite…Adica, zau ca nu pot sa arunc cu zambete in stanga si-n dreapta, la tot ce misca si respira… Cat inca mai raspund si mai postez aici, so far so good…Insa azi am fost mai rezervata. Mi se trage de la ultimul zambet de ieri. Eram la coada in Dolarama si-am zambit unei mamici ai caror copii (3 la numar) urlau de mama focului lipiti de raftul cu bomboane si ciocolata, aproape isi smulgeau parul, iar unul din ei a incununat toata oracaiala cu « I wanna die !!!!! » repetat de cateva ori pe toate octavele. Chiar atunci, eu n-am gasit nimic mai pertinent de facut, decat sa-i zambesc, ei, mamei. Probabil ca ma ranjeam, pentru ca in acel moment n-am simtit nici o unda pozitiva ca mi-ar fi trimisa, din contra…

Nu c-ar avea vreo legatura direct vizibila cu ce vorbeam mai sus, insa mi s-a pus pata pe filmele horror. Nu mi-au placut si nici nu intentionez sa devin un fan al lor. Si in ignoranta mea de umil si mic cetatean ma intreb incontinuu de ce naiba nu sunt interzise cu desavarsire ? Adica ce folos si invataminte pretioase putem sa tragem noi din aceste oribilitati? Sange, masacru, urlete, ochi si intestine scoase, brate sfartecate…Brrrrrr….Cineva ar putea sa-mi spuna, daca nu-ti place, schimba postul. Desigur ca asta fac, nu incape nici o indoiala. Insa ma gandesc la copiii ce privesc asa ceva, si chiar la dezaxatii mintal care zac intr-o stare latenta si care au nevoie doar de-o mica scanteie ca sa « se aprinda », sa zicem…Altcineva poate mi-ar spune ca s-a dovedit ca acest gen de filme creste adrenalina si e benefic celor bolnavi de inima. Ok. Atunci sa ti-l prescrie pe reteta, ca tratament, "a se viziona seara, inainte de culcare - Caution: Keep out of reach of children. This video contains enough disturbing images to seriously harm a child”. Fara reteta, nada horror.

Si pentru cine mai avea inca vreo indoiala ca libertatea ar fi gratis, iaca si pancarta:
La o buna primavara!
Related Posts with Thumbnails