Craciun fericit!

Fie ca aceste sarbatori sa ne gaseasca pe toti mai linistiti si impacati cu noi insine, cu pace in inimi si cu harul nepretuit de a ierta. Fie ca serbam in doi sau cu casa plina, esential este sa-i facem loc in sufletul nostru si Spiritului de Craciun. Fara el am uita sa fim copii, sa ne bucuram cu toata inima de cadouri, de zapada si de frigul de afara. Si, foarte important, nu uitati sa-i spuneti cat ati fost de cuminti si ce va doriti la anul ce vine.

Noh, sa petreceti in limite rezonabile! (s-a gasit cine sa dea sfaturi! Lol)

Down or high …

Realitatea ce ne loveste in plina figura e asta: jos au sus. Asa suntem. Indiferent de ce pretindem noi sau de ce am vrea ca altii sa vada. Noi suntem fie jos, fie sus. Din umila mea experienta si din n-spe miile de carti studiate si cazuri observate, nivelul mediu e mai mult ipotetic. Traiesti intr-o frumoasa supravietuire. Da, asta e cuvantul care ar inlocui mediocritatea…Linia de mijloc e iluzorie. Sau e linia care-ti inalta moralul zdruncinat. Dar josul are multe trepte ca si susul... Cine poate sa-mi traduca si mie ce inseamna “mediocritate”?

Se intampla in Montrealul anilor 2011 – 31 de mafioti sunt lasati in libertate pentru ca dosarul cu dovezile incriminatorii e excesiv de mare…Mergand cu bicicleta linistit spre job, cineva a murit impuscat nevinovat…Nu beneficiem de nici o reducere la transportul in comun din cauza smogului (asa cum au implementat alti primari mai destepti), nu ca m-ar interesa direct, dar orisicat…

Casele in Vancouver au ajuns sa se vanda la preturi iesite de pe orbita bunului simt si al valorii reale…E o supraevaluarea a pietii imobiliare ce depaseste sensul comun de bun simt si realitate. Chinezi si japonezi cumpara intr-o veselie! Si daca ma intrebati de ce ma oftic, ei bine ma oftic de mor!

Mai nou, emigrarile vor sa impuna o quota pe fiecare tara. Eu zic ca-i de bine asta, altfel riscam sa vedem numai basmale pe strada. No offence. Unii se integreaza mai usor, altii deloc. Unii traiesc de cum vin “American dream”, altii inca nu s-au trezit din vis….

Acestea fiind spuse, tocmai am supravietuit unei furtuni….cu pomi cazuti pe masini si sfartecati in doua….

Blues, India si palarii

Aseara am fost si l-am vazut intr-un concert pe cel ce ma urmareste musical de ceva vreme. Pe Harry Manx. Este extraordinar cum imbina bluesul cu inflexiuni indiene. Muzica lui e trista, asa cum cred c-a fost si viata lui, asa cum e si vorba lui pana si glumele lui ascund o mare durere in spatele primului impuls ce te face sa zambesti. Cineva care a fost 9 ani de zile un busker in mod cert nu poate sa fi avut o viata usoara. Si cineva care se simte implinit pe toate fronturile in mod sigur nu alege sa traiasca in India pentru 12 ani. Aceia cauta altceva. Sunt convina, ascultandu-i muzica si compozitiile, ca el a gasit ce cauta…Toate piesele lui au un rafinament aparte.

Lately traversez o criza existentiala. Cu alte cuvinte imi traiesc disperarea timpului pierdut ireversibil. Vreau sa fac atatea si n-am timp sau energie, sau resurse. ..Si e iarna, frig, gri, zapada, cenusiu iar cand sa dorm, crosetez caciuli.

Probabil ca-mi lipseste o doaga. Asta e un fel de « tara arde si baba se piaptana ». Si uite asa defulez eu in caciuli si palarii!

Hai ca mai revin cand ma traverseaza o perioada zen si cand pot spune linistita « I hold no grudge »…

Epilog 2010

Azi e vineri, 31 decembrie. Si uite asa, pe neasteptate a venit si ultima zi. Practic tot anul a trecut intr-un iures iar ultimele zile nu s-au dezis de la regula. Nu mai imi place de ani buni sa fac nici un bilant la ce s-a intamplat si e déjà trecut. Si nici obiective pe anul ce vine nu-mi mai place sa-mi impun. Personal consider mult mai benefic s-o iau pas cu pas. Si toate astea pentru ca nu-mi place sa ma tin de reguli impuse de mine si cu atat mai mult de altcineva. Mai bine nu imi imbat creierul cu vise, iluzii si diverse tinte de care ma tin sau nu. Eu nu-i inteleg pe cei ce se chinuie singuri si se amagesc cu lozingi greu de digerat cum ar fi : »De azi fac zilnic 48 de abdomene si 52 de flotari, nu mai fumez, nu mai beau, sunt sobru, imi arunc cenusa-n cap si-mi plimb cainele zilnic la 5 :30 dimineata. » Oricum, statistic vorbind, nu ne tinem de rezolutii decat o luna - doua. Citeam undeva ca ai mai multe sanse de reusita daca incerci sa-ti faci noi obiceiuri bune si sanatoase decat sa incerci sa le suprimi pe cele vechi si proaste. Ma bucur si apreciez fiecare mica realizare in bine, atunci cand vine. Desigur c-am si eu vise, ca orice om. Unul dintre ele este sa invat mandarina. Chestie care o reportez an de an de vreo 3 ani. Am totusi si cateva victorii castigate in batalia cu catarasmul meu. De exemplu am reusit (dupa eforturi indelungate) sa beau 2 litri de apa pe zi, sa nu mai fumez, sa alerg minim 30 minute pe zi si nu in ultimul rand, sa ascult pana la capat, plina de piosie, propozitii si fraze pline de plictis, numai pentru ca-s politicoasa si bine crescuta (sincer, inca mai lucrez la capitolul asta). Am mai invatat nenumaratele intelesuri ale cuvantului « toleranta ». Am mai invatat ca o mare realizare se compune din mici ameliorari. Iar in final practic bifezi ameliorarile, una cate una, asa cum vin, pana te reconstruiesti in altul, upgraded.

La multi ani bucurosi si sanatosi!

Sarbatori fericite!

Urez tuturor prietenilor mei care citesc aici cat si altora pe care nu-i cunosc, dar totusi citesc, urez tuturor un Craciun fericit in sanul familiei, cu o masa imbelsugata si multa pace in suflet si in casa. E foarte importanta pacea asta. Au fost ani in care eu n-am avut-o.

Si pot spune din experienta ca fara ea nu exista liniste si sarbatori crestinesti asa cum ar trebui sa fie. Cu anii am invatat ca daca vreau, pot sa-mi creez universul magic pe care-l visam. Craciunul pentru mine inseamna dragostea daruita familiei, inseamna zile fara nori, fara cearta, inseamna zile umplute de calm si daruire pentru cei de langa mine si pentru copiii mei. Craciunul mai inseama iertare. A trebuit sa imbatranesc ca sa-mi dau seama cat este de important sa ierti si mai ales sa ai taria sa ceri iertare.
In zilele astea, nu stiu ce se intampla cu mine, dar sunt cuprinsa asa, de o stare de beatitudine, si-as vrea sa-mi cer iertare tuturor celor carora le-am gresit, cu voie sau fara voie…Stiu ca nu poti sterge asa pur si simplu cu buretele o greseala, dar sper ca undeva exista o clementa si cumva nutresc speranta ca n-am facut greseli capitale si ca oricare-or fi acelea imi vor fi iertate…
Craciunul e cea mai frumoasa zi a anului, pe cuvant meu! Stiu eu bine ce zic! Iubiti-va azi mai mult ca oricand!

Tradu "cumpatare"

Asta e un cuvant nou pentru mine, adica vreau sa spun ca i-am descoperit sensul in deplinatatea lui decat de putin timp. In viata am fost orice, numai cumpatata nu…Daca as fi fost cumpatata, acum poate ca nu m-as fi lasat de fumat si nici nu m-as chinui sa dau jos 10 kile. Daca as fi ciugulit ca o pasarica si daca mi-as fi aprins tigara numai cand bateau clopotele la biserica, acum as fi functionat la parametrii normali. Bref, nu e cazul si-am alunecat in parametrii de avarie. Imediat ce mi-am atins echilibrul sufletesc m-am lasat de fumat (asta era acum un an), iar acum pentru ca mi-e capul plin de imagini ale mele de vis cu kilele de la 20j de ani si cu blugii mei frumosi pe care ii trageam fara sa ma sug, am pus-o si de regim. E ultima zi azi. Slava Domnului! Zic asta pentru ca n-am dat inca peste nici o cura, desi am cautat vreo 30 de pagini google, care sa-mi satisfaca poftele si in acelasi timp sa ma duc la vale cu kilele. Ah, si sunt plina de pofte! Dar so far so good. Am slabit substantial si n-am de gand sa ma opresc aici pana nu-mi ating intregul potential fizic. Cu ocazia asta mi-am redescoperit oasele. Unele erau ascunse de pernite de puf. Desigur ca impletesc numaratul de calorii cu jocul din picioare pe treadmill. Acum, de cate ori il vad sunt cuprinsa brusc de-o efuziune de fericire ceea ce nu prea era cazul pana acum…Alerg pe el scaldata in sudoare si cu capatana plina de fantasme cu mine in costume de baie marimea XS…Dar eu aici vorbesc mai degraba despre un nou mod de viata. Adica, odata cu sfarsitul curei nu inseamna ca dau iama la mancare, ci – din contra – voi fi extrem de atenta la ce bag in gura si voi calcula la calorii pana o sa le invat ca tabla inmultirii, cu riscul sa devin dilie de-a dreptul! Ma reinventez complet, si daca se poate intr-un numar limitat de zille! Eu nu m-am distrus cu slana, prajeli sau prajituri. Resimt si acum cand scriu o trauma profunda, insa trebuie sa recunosc sincer, eu m-am distrus cu inghetata si cu cantitatea de haleala. Inghetata asta, s-o ia naiba cine-o mai cumpara-o, mi-a zapacit toate papilele gustative si singurul lucru care mi l-a redus a fost respectul de sine, in rest mi-a umflat fiecare celula. Dar acum sunt pe drumul cel bun. Vreau sa ajung sa plesneasca oglinda de cata sanatate se reflecta in ea. Dar pentru asta trebuie sa descopar ce inseamna cumpatare. Oh, Doamne, cat de cutra eram cu toti idiotii care isi numarau crevetii din farfurie sau tigarile din pachet. Si-am ajuns sa cred ca de fapt ei erau desteptii iar eu idioata. Dar de-acum incepe o noua era. Am teasta plina de optimism.

Dar am un singur regret : ca nu stiu cate calorii mananc la restaurant…Insa voi incerca sa am abdomenul complet plat cand voi vizita un restaurant, just in case…Ah si mor de pofta unor calamari facuti la jar, stropiti cu lamaie si asezonati cu capere si masline negre!

Organizare

….Cam asta e cuvantul cheie al acestor vremuri. Poate c-am ramas oarecum tintuita in ultima postare, si la propriu si la figurat. Unele din lucrurile din acea lista le-am terminat si altele le-au luat locul, altele au ramas vorbe scrise, dar cu o mare dorinta de indeplinire (in cincinalul asta), iar altele nici macar n-au fost mentionate, dar au fost indeplinite.

La meniul zilei avem si ordine in simbioza cu organizare. Ordine in dulapuri, rafturi, biblioteca, etajere, debarale, carti, ceaiuri, prosoape si viata. Poate pentru ca n-am stralucit niciodata la capitolul asta, de data asta, une fois pour toutes, m-am intrecut pe mine.

Si tot in acest periplu am sa incadrez si lectura. Am tot auzind vorbind de cititul ca terapie, insa, mai putin sau deloc, am auzit vorbindu-se de citit ca ordine in sine. Ei bine, am simtit nevoia sa reiau anumite lecturi, sa le devorez pe nerasuflate pagina cu pagina, asa cum ai bea un pahar cu bere rece intr-o zi torida. Cand le-am citit prima oara eram intr-o cu totul alta etapa a vietii, acum, zic eu, am atins un prag, si-mi place sa cred ca odata cu anii adunati am adaugat in desaga si ceva intelepciune. M-am rasfatat cat de mult am putut cu lectura, si cu noi si cu vechi si cu stiute si cu nestiute…Si ce bine-a mai fost! E ca si cum I have decanted myself!

Cat despre vreme, chiar daca dimineata e racoare, nutresc speranta unei veri lungi si frumoase si a unui inceput de toamna cat mai tarziu...desi e septembrie...hm...

10 prieteni

Aveti asa ceva? Faceti parte printre fericitii posesori de 10 prieteni buni? Si aici poate ar fi necesar sa intervin cu ce se intelege prin prieten bun- acel om pe care nu te sfiesti sa-l suni in toiul noptii si care la randul lui nu-ti inchide telefonul in nas sau si mai bine, nu te judeca.

Eu nu posed. Cu regret si amaraciune trebuie sa recunosc ca n-am. N-am cei 10 prieteni care, conform unor statistici si date recente, te-ar ajuta sa te refaci dupa o suferinta sau boala grava. Nu mai incape indoiala, cei ce pot numara pe degetele de la 2 maini, 10 prieteni, aceia trec mai repede peste dureri, depresii si boli, chiar foarte grave. De curand am citit un documentar care m-a pus serios pe ganduri. Articol in urma caruia n-am resimtit nici cat negru sub unghie vreo unda de optimism. Vindecarea noastra, de orice natura ar fi, sta sub semnul priteniei. Asta e adevarul gol golut. Prietenii iti incarca psihicul cu unde pozitive iar psihicul tau te ajuta la vindecare. Si cand ma candesc cat de fragili suntem…

Pentru ca n-am atatia prieteni ma felicit zilnic c-am renuntat la fumat si pentru ca mai nou, de doua luni alerg cam 6-7 km pe zi. Peste toate astea m-a pocnit si-o vointa, extrem de rara la mine, si aceea de a tine regim. Mananc kefir, adica mai bine zis beau, 2 kile de kefir pe zi, (facut de mine !) pentru c-am citit eu ca face bine la toate alea si chiar la slabit and so far so good. Mi-am vopsit si unghiile in verde. Am renuntat la rosu-grena si derivate si-am trecut la culori care inspira viata. N-am gasit alta mai nimerita decat verde, atunci verde a fost : la unghii, bluze, fuste, genti…Sunt in anul verdelui. A trebuit sa incep sa cobor panta ca sa realizez cat de pretioasa ne este sanatatea. Daca m-ar fi pus cineva acum 10 ani sa renunt la fumat si sa alerg zilnic 7 km i-as fi raspuns in secunda doi sa se duca dracului (si asta ca sa ma cenzurez un pic).

Numai cand o iei la vale realizezi ca n-ai termen de garantie etern. Nu-mi place sa ma repet, insa constat ca suntem atat de fragili…

Copilarie fermecata

sursa foto: cache.kotaku.com

Mda, cuvintul copilarie are ca radacina, copil. Ce frumos este sa fii copil! Sa ai lumea ta plina de farmec, sa-ti fauresti vise, sa inventezi povesti, sa crezi in zane bune...Wonderful! Si cand toate astea se intampla in Canada, atunci minunea ia dimensiuni gigantesti. Pentru cine inca nu cunoaste, copiii aici sunt niste mici Zei. Si da, e normal sa fie asa. Fiecare pitic e zeu in felul lui pentru parintii lui. Insa aici un copilas e zeu suprem. Si ramane asa pana trece de la adolescenta la viata de adult. Mai tarziu, ii mai cad din trese, insa vreo 2 decade domneste ca un imparat.
Cand sunt mici sunt atat de dragalasi cu zulufii lor in aer, cu mainile in sold si batand dintr-un picior, cerand respect si supunere la oricine se intampla sa se zgaiasca la ei, indeosebi parintii! Atitudinea asta dictatoriala o remarcam indeosebi in centre comerciale. Ca imparati cu puteri depline ei nutresc o placere nebuna sa terorizeze lumea exact in spatii publice. Ce farmec ar mai avea datul in stamba inchis in camera lui, unde nu-l vede nimeni cat este de terorist? Desigur, parintii sunt extraordinar de calmi. Unii chiar zambesc, mai timid, dar ce conteza! Binecuvantata fie rabdarea lor. Putini sunt cei care efectiv sunt nepasatori, majoritatea poarta o masca. Ei stiu ca nu te poti enerva pe un bot de carne care se tavaleste pe jos si urla de plictiseala. Si asta pentru ca nu e normal, tu esti adult si te poti controla, daca n-o faci, cineva te vede iar altcineva te va judeca, la propriu. Bref, dam inainte cativa ani si ajungem la scoala in clasa 1. Si exact cand crezi ca fazele de altadata din malluri s-au dus, vine acasa si-ti spune ca daca tipi la el (nici macar nu pomenesc bataia!!)el anunta singur politia. Pai da, ei sunt invatati de mici, ca nimeni, dar absolut nimeni n-are voie sa-i abuzeze verbal sau fizic. Si asta e un luncru foarte bun, daca te numesti "parinte-cu-nervi-de-otel".

La scoala, pe masura ce anii trec, realizezi ca copilul tau este atat de bun, cu toate ca rezultatele nu reflecta exact ce-ai vrea... Insa iti zici, la atatea aprecieri si cuvinte de lauda primite la sedinte, se pare ca pe undeva tot tu ca parinte gresesti si vrei tot mai mult si tot mai mult. Partea proasta e ca nu poti face comparatii. Aici nu exista sedintele alea cu care ne-am obisnuit noi, toata clasa de parintii adunata in banci frumos cu dirigintele care-si varsa oful si-ti face odrasla cu ou si cu otet de fata cu restul de parinti. Nope, aici esti singur, parinte-profesor. Si pentru ca nu poti compara, si pentru ca oricat de prost merge tu auzi numai aprecieri, pana la urma, in drumul spre casa iti spui ca in mod sigur tu esti cel care gandeste stramb, ca planetele s-au aliniat iar ton petit chou e cel mai bun din clasa, cel mai istet, pana la urma, ce naiba, are cu cine semana asa destept! Wrong! Din grija fara de margini care li se aloca, ei nu sunt niciodata certati sau apostrofati. Cat de slabe ar fi realizarile si calificativele, ei sunt felicitati, aplaudati, si incurajati sa keep doing the good job! Mai derulam inainte cativa ani, la adolescenta. Aici, e cel mai greu. Acum esti liber sa te ratoi cat oi vrea la ton tresor, dar e in van. El are castile la urechi si la usa tre sa bati mai intai. Pfu, mai bine te abtii, ca doar de-acum esti meserias la asta...Nici profesorii nu sunt scutiti de crizele lor adolescentine cu ultimele zvacniri de aripi imparatesti. Eh da, asta a fost asa pe scurt, ca deja m-au ravasit amintirile copilariei mele si-l vad pe tata (Dumnezeu sa-l ierte) cum imi suiera printre dinti, "termina de mancat" sau "taci din gura" iar eu ascultam docila ca un soldat din armata tarului.
Pe scurt, in loc de concluzie, mi-as fi dorit sa-mi traiesc copilaria aici!

Despre aeroporturi...

foto:montreallimo.com

...ar trebui sa vorbim numai de bine. Insa, personal, nu pot. Ceva ma retine. Eu nu pot rosti cuvantul « aeroport » fara sa ma zgudui din temelii si fara sa ma coplesesc de tristete. As putea sa fiu la polul opus si sa vad partea frumoasa : oamenii se re-intalnesc, sunt bucurosi, fericiti si extaziati. Insa eu nu pot. Eu plang mult acolo, mai ales cand portile se inchid si raman singura in fata unei « gate » cu un numar pe ea. Cand conduc pe cineva la aeroport primul lucru care-l verific sa nu-l uit este pachetul de batistute. Si stiu bine de ce. Poate sunt prea sentimentala pentru secolul asta. Si mai rau este cand te intorci acasa care pare atat de goala, la fel si prapastia care s-a deschis in inima e atat de mare si adanca. Eu mereu am spus ca cel mai greu e pentru cel care ramane. Cel ce pleaca duce cu el un buchet de amintiri si trairi care se sting usor dupa 12 ore de zbor. El, « plecatul » se intoarce la locurile lui stiute, cu oamenii lui si istoria se continua de unde a ramas. Pe cand celalalt, « ramasul » se intoarce intr-o casa care, cu 2 ore inainte, era plina de prezenta celorlalti. « Ramasul » le vede chipul peste tot, pe fotoliul din living, la masa, pe terasa…Cred ca senzatiile astea le traiau in porturi cei ce ramaneau pe tarm si faceau cu mana, eventual cu o batistuta in ea, celor plecati uneori definitv, alteori pentru multi ani.

Intr-un aeroport se tes si in acelasi timp se destrama atatea istorii de viata. Obisnuiesc mereu sa privesc chipurile celor de langa mine. Ma lansez singura in tot felul de supozitii. Ii urmaresc cu privirea. Trairile mele se deapana odata cu ale lor. N-am vazut pe nimeni niciodata cu un chip linistit si impasibil, nici macar cei care tin o pancarta cu un nume pe ea, semn ca sunt delegati si oarecum la mijloc nu exista urma de sentiment. Mai stiu, din experienta, ca la aeroport nu trebuie sa te incalti pe tocuri, ci cat mai comod, posibil sport sau slapi, depinde de anotimp. Una-la-mana, intr-un aeroport se asteapta la sosire pana ti se lungeste gatul iar ochii aproape ca-ti ies din orbita, iar la plecare, se sta si se sta, si se intarzie la maxim cu putinta momentul trecerii dincolo de faimoasa gate. Doi-la-mana, emotiile care le simti pot fi uneori atat de puternice ca nu-ti mai simti genunchii, iar muschii devin de plastelina si se indoaie frumos sub greutatea ta. In cazul asta sunt de evitat tocurile.

foto: treehugger.com

Dar nu, nu pleaca nimeni, dar nici nu vine. Am vrut doar sa evidentiez cat de trista sunt in preajma aeroporturilor. Intamplarea face ca locuiesc destul de aproape de unul (totul e relativ la 20 de minute), motiv sa vad gramada de avioane in toata splendoarea lor, ducand si aducand cu ele tristeti si bucurii, oameni, people.

Bref, e locul unde am inima facuta franjuri...

Fara fumuri

sursa foto: valdepot.free.fr

Asa traiesc de 7 luni batute pe muchie azi. Si nu ma plang, au contraire, imi vine sa topai de bucurie.
Am crezut ca sfarsitul lumii vine odata cu ultima tigara. Urmatoarea tigara dupa ultima a stat prêt de minute intregi in mana mea fara ca s-o mai aprind vreodata. Le-am abandonat cand inca mai aveam prin preajma inca 3 pachete neincepute plus unul déjà inceput. Le-am tinut mult timp in casa, ca o relicva a doua decenii de fumuri. Intr-un final le-am dat la altii mai disperati decat mine. N-as fi reusit niciodata sa renunt la ele daca nu as fi vrut si daca nu mi-ar fi venit din interiorul meu. Toate piedicile care le intampinam cand era vorba de fumat tranquille o tigara erau un nimic si le treceam cu vederea cu un stoicism memorabil. Desi, trebuie sa recunosc deschis si fara perdea, ca cu cat trece timpul cu atat se inaspresc legile si rigorile pentru fumatori. De pilda, aici, daca esti fumator, cel mai bine e sa renunti de buna voie, si asta pana n-ajungi la balamuc de cate oprelisti intalnesti la tot pasul. Aviz celor care emigreaza! Aici este interzis sa se fumeze in: baruri, restaurante, discoteci, institutii publice, taxiu, strand, partie de schii (unele!); scoli, liceee, facultati, spitale nu se fumeaza inauntru iar afara la o distanta de 8 metri distanta de zidul cladirii, in masina personala daca ai un copil mai mic de 12 ani inauntru. De-una-zi citeam in presa ca mai marii din Vancouver au votat o lege prin care se interzice fumatul pana si in parcuri. Ma astept ca in scurt timp si restul provinciilor sa imbratiseze bucurosi si voiosi decizia asta. Cel mai penibil e iarna, la minus 20C, cand vezi in fata cladirilor grupuri de fumatori iesiti la o tigara, stransi ca un ciorchine, zgribuliti de frig si batuti de vant …Viata grea!

sursa foto: zimbio.com

De la niste scandaluri de renume care au ajuns sa fie transate in tribunal si care au fost en manchette o buna bucata de vreme, acum anumiti (destui de multi) proprietari de apartamente / buildinguri adauga la contract o clauza speciala de non smoking. Cu alte cuvinte, nu inchiriaza la fumatori. In tutungerii n-au voie sa vanda celor sub 18 ani. Si asta e pe bune. Ai o mutricica angelica si tinereasca, esti invitat sa prezinti un ID. De mai bine de un an, prin lege, tigarile nu mai sunt tinute la vedere pe etajere. Ele trebuie sa fie ascunse de ochii oricarui cetatean adult sau minor in spatele unui paravan, special construit pentru asa ceva. Pe langa toate astea adauga si costul lor, care nu-i de ici de colo…Tigarile sunt un viciu destul de scump in Canada, as spune mai degraba un lux. Desigur, exista si varianta indienilor. Sunt muuult mai ieftine la ei, dar si calitatea lasa de dorit. Cred ca un mare procent de fumatori trec si dau binete la indieni. Poate nu sunt clienti pe viata sau permanenti, dar o buna bucata de vreme au incercat. Si asta repet, pentru ca un fumator nu se descurajeaza cu una cu doua. Incearca n-spe mii de variante, fum sa iasa pe nari si gura. Daca din coceni s-ar face tigari si-ar fi vandute la 2 centi tigara, sunt convinsa c-ar fi coada!
Si in toate astea, unii ar putea intreba unde sunt drepturile fumatorilor. Dragii mei, nu sunt ipocrita, am fost de partea asta a baricadei 20 de ani, dar o spun deschis, ei n-au drepturi. Ei sunt priviti ca niste paria ai societatii. In zilele astea numai fumator sa nu fii!!

Ganduri de primavara

Mi-am propus sa zambesc mai mult, adica sa le zambesc oamenilor. Mda, am spus « zambesc », nu hlizesc sau ranjesc. Am citit eu undeva de curand niste chestii mai mult sau mai putin paranormale, cum ca daca zambim pomilor, florilor, oamenilor si animalelor atunci Universul te rasplateste si-ti trimite unde pozitive, adica, pe romaneste, iti merge bine. Acum nu stiu daca tine teoria in practica, pentru c-am aplicat-o doar de doua – trei zile. Si ca sa fiu sincera pana la capat, n-am aplicat-o chiar “ad-litteram” ci un pic mai pe ocolite…Adica, zau ca nu pot sa arunc cu zambete in stanga si-n dreapta, la tot ce misca si respira… Cat inca mai raspund si mai postez aici, so far so good…Insa azi am fost mai rezervata. Mi se trage de la ultimul zambet de ieri. Eram la coada in Dolarama si-am zambit unei mamici ai caror copii (3 la numar) urlau de mama focului lipiti de raftul cu bomboane si ciocolata, aproape isi smulgeau parul, iar unul din ei a incununat toata oracaiala cu « I wanna die !!!!! » repetat de cateva ori pe toate octavele. Chiar atunci, eu n-am gasit nimic mai pertinent de facut, decat sa-i zambesc, ei, mamei. Probabil ca ma ranjeam, pentru ca in acel moment n-am simtit nici o unda pozitiva ca mi-ar fi trimisa, din contra…

Nu c-ar avea vreo legatura direct vizibila cu ce vorbeam mai sus, insa mi s-a pus pata pe filmele horror. Nu mi-au placut si nici nu intentionez sa devin un fan al lor. Si in ignoranta mea de umil si mic cetatean ma intreb incontinuu de ce naiba nu sunt interzise cu desavarsire ? Adica ce folos si invataminte pretioase putem sa tragem noi din aceste oribilitati? Sange, masacru, urlete, ochi si intestine scoase, brate sfartecate…Brrrrrr….Cineva ar putea sa-mi spuna, daca nu-ti place, schimba postul. Desigur ca asta fac, nu incape nici o indoiala. Insa ma gandesc la copiii ce privesc asa ceva, si chiar la dezaxatii mintal care zac intr-o stare latenta si care au nevoie doar de-o mica scanteie ca sa « se aprinda », sa zicem…Altcineva poate mi-ar spune ca s-a dovedit ca acest gen de filme creste adrenalina si e benefic celor bolnavi de inima. Ok. Atunci sa ti-l prescrie pe reteta, ca tratament, "a se viziona seara, inainte de culcare - Caution: Keep out of reach of children. This video contains enough disturbing images to seriously harm a child”. Fara reteta, nada horror.

Si pentru cine mai avea inca vreo indoiala ca libertatea ar fi gratis, iaca si pancarta:

La o buna primavara!

Hristos a inviat

Iata c-a venit si Pastele. Anul asta am avut parte de cele mai frumoase zile de Paste. A fost cald cu un soare generos de stralucitor, ceea ce a facut de altfel si mercurul sa urce pana pe la 27C. Noaptea de Inviere a fost pe masura. De cand sunt aici n-am avut parte de asa vreme frumoasa. Nici macar o adiere de vant, nici o briza. Imi amintesc in alti ani cum ori ploua torential, ori sufla vantul, ori inghetai cu mana pe lumanare…Anul asta insa, am fost rasfatati. Fiind atat de frumoas afara, am inconjurat si biserica…ceea ce eu personal n-am mai facut de ani de zile…
Lumina am luat, ouale sunt vopsite, pasca e facuta, (de fapt sunt doua, si jumate halite), afara e soare, e liniste, masini nu trec, oameni nu trec, sirene nu s-aud. Singurele vietati care misca si fac galagie sunt pescarusii. In rest e pace.
Asta va doresc si eu voua. Multa pace in suflet, lumina cea sfanta sa va lumineze masa imbelsugata, sa fiti mai buni si sa iertati mai mult.

De cand sunt aici…

sursa foto: plantcare.com

- N-am mai vazut gaini vii si porci. De fapt n-am mai vazut nici un animal in libertate in afara de : veverite, marmote si sconcsi.
- N-am mai auzit latrat de caine si m-am vindecat si de teama lor.
- N-am mai vazut flori de cires, piersic si gutui.
- N-am mai auzit clopote batand la biserica.
- N-am mai avut primavara zambile-n casa.
- N-am mai intalnit sensul giratoriu. (este unul la Mont Tremblant, infiintat in 2002. Cand il anuntase gps-ul cu vreo 800 de metri in fata, am zis ca voi intra in zona crepusculara, atat era de « inattendu ». In 2008 erau doar 31 in tot Quebecul si aproape 100 in toata Canada.)
- N-am mai baut must.

sursa foto: coteroannaise.viticulteur.biz

- N-am mai mancat struguri de “tara” (ma refer la aia negri cu coaja groasa de-ti venea s-o scuipi, dar buni rau; si la care mai gaseai prin ciorchine si cate-o panza mica de paianjen).
- N-am mai vazut femei cu copii in brate.
- N-am mai mancat cirese amare si nici albe.
- N-am mai cules din padure toporasi si ghiocei.
- N-am mai facut cozonac.
- N-am mai dezlegat “Rebus”.
- N-am mai mers cu trenul.
- N-am mai tinut nici un post mai mult de-o zi.
- N-am mai mancat usturoi verde.
- N-am mai vazut troleibuze.
Si cred c-am mai scapat cate ceva…

Mai pune-ti pofta-n cui!

Cu lozinca asta ma pun la punct cand mi se mai nazare cate-o nebunie… Avand un chef teribil sa ne ospatam cu niste mici si ciorba de burta, pasii ne-au purtat la unul din restaurantele romanesti din Montreal. Ii spune Rustik. Am avut retineri cat carul. Nu era prima data cand mergeam. Impresiile lasate n-au fost dintre cele mai fine: serviciu de proasta calitate si preturi scumpe. Dar, deh…pofta era atat de mare…. Degeaba imi spuneam ca micii ingrasa, ca o sa ragai a usturoi toata seara, ca o sa ma doara stomacul, ca va trebui sa alerg vreo 8 colturi de bloc ca sa-i dau jos de pe burta…Totul a fost de prisos. Pofta a invins. Oricum dupa ce juma de zi nu facusem decat sa visez la micii aburinzi si grasi cu putin mustar alaturi, in fata restaurantului cu greu puteam sa-mi mai infrang vreo dorinta. Am intrat. Ah, nu. Inca n-am intrat. Eram afara, amandoi (eu cu sotul) si incercam sa privim inauntru. Cu greu puteam zari ceva. Era o bezna totala. In fine, intr-un final am zarit o silueta care se chiombea la noi si implicit noi la ea. Cu certitudine ca este deschis publicului larg, am deschis usa si-am intrat. Inauntru, asa cum observasem de afara, era bezna. O singura lampa era aprinsa, dar aia era departe de noi si cred c-avea un bec de 40W…(sau poate 2) Silueta ce ne privea cand am intrat era chiar patronul , care n-avea nimic de facut. Localul era gol. Ce privilegiu!!! Da, asa ne ziceam in gand. Asta inseamna ca vom fi serviti impecabil, fiind singurii disperati care i-am calcat pragul, cine stie in cat amar de vreme…. Noi, asa veseli cum ne e firea, inca de cand am pus piciorul acolo, am dat binete si pana sa ajungem la masa, ce cu un aer obosit ne-a fost indicata, am spus asa din gura, in treacat « am venit pentru o ciorba de burta si niste mici ». Plini de voie buna ne-am asezat la masa, ne-am facut comozi si-am asteptat pe nenea patron (chiar el servea)sa vina sa ne intrebe ce dorim exact sa comandam, eventual sa ne dea si-un meniu…

Si eu chiar vroiam sa rasfoiesc un meniu, sa comand ceva in deschidere, orice altceva decat ciorba de burta. Mie nu-mi place, nici cum arata in farfurie, nici cum miroase, nici la gust. Acolo eram veniti fiecare cu pofta lui:unu pentru ciorba asta, celalalt pentru mici. Ma, si stam noi acolo frumusel, termin de rasfoit/citit si cele 2 ziare romanesti de care ma agatasem la intrare, fundul imi amorteste complet, si nici urma de chelner-patron. Aproape pe cand ma incercau mai rau si mai rau remuscarile si toate reprosurile - a venit. A venit grabit-nevoie mare cu 2 (DOUA) farfurii de ciorba si cu telefonul la ureche. Ne-a pus pe masa farfuriile si s-a evaporat rapid in bezna din fundul localului si in tot acest timp el era cu telefonul la ureche, facand « semblant » cat de mult vorbea si era solicitat la telefon. Sa mai zic c-am ramas ca la dentist, socati dar pana la urma macar aveam inca dintii in gura. Sotul a mancat cele doua farfurii iar eu i-am facut galerie in timpul asta. La putin timp dupa ce farfuriile au ramas goale am inceput sa strigam prin local: “Domnu’, alo, aloooo, unde sunteti, domnuuuu, puteti veni la noi?” Hilarious. Pentru ca noi eram mereu singuri. Noi, de fapt, vroiam sa comandam felul doi: 4 mici in total, doi de fiecare. N-am avut parte! Veni omu’ dupa alt amar de vreme. Timp in care noi strigam la inceput timid, ca spre sfarsit sa urcam o octava si tot degeaba. Si-a venit, la fel ca inainte:2 farfurii cu cate 4 mici si telefonul la ureche. M-am dezbracat brusc de orice caracter si i-am zis: « Pai bine, dar chiar asa, pe noi nu ne intrebi nimic?? » Si asta e versiunea cenzurata. Si-a plecat rapid, pentru ca asa subit deodata il napadisera toate telefoanele pamantului. Ce frumos mai statea el si se benocla pe geam pana-am venit ca acum brusc sa fie atat de solicitat….Si dus a fost!

« Domnuuuuuu!!!! Se poate putin mustar? Domnuuuu???? Muuuustaaaar aveeeeeti …. ? » L-a adus cand mai aveam 2 mici in farfurie.
Una peste alta – c-am lungit-o prea mult: daca vrei sa te simti bine intr-o dupa-amiaza- stai departe de Rustik. Si daca ti se intampla sa ai pofte, puneti-le in cui! Cu banii ce i-am lasat acolo, eram serviti ca lorzii in oricare alt restaurant, unde mai pui ca eram singurele gaini din local!!! Si-am mai ragait si toata seara numai usturoi!!! Ptiu, cine-o mai merge vreodata acolo!!!!!
PS – Stiati ca in februarie sunt masinile cel mai mult murdare?

Hai sa dau pe romani!

Sursa foto: justjared.buzznet.com

Uite asa imi zic uneori de vreo 5 luni incoace. Ani de zile n-am urmarit nici un post romanesc, n-am simtit nevoia, n-am avut curiozitate si nici chef. Am vrut sa ma feresc de dulitatea asta obscena – ziua cal, noaptea magar. Plus ca nu gasesc nici un interes in a freca manganul uitandu-ma la o politica ciudata ce se prezinta non-stop, de aveniti sau ne-aveniti. Insa, de vreo 5 luni, printr-un complex de imprejurari, sunt abonata la vreo 20 posturi romanesti. Trebuie sa recunosc ca la inceput am fost cuprinsa de o stare febrila si anxioasa, ca aproape nu ma recunosteam nici eu. Priveam, ma minunam si ma simteam penibil. Priveam pentru ca ma rodea curiozitatea, ma minunam pentru ca ceea ce vedeam sfida ridicolul si ma simteam penibil prin obsceno-absurditatea emisiunilor cat si a prezentatorilor care in mare parte n-au nici o legatura cu lumea ecranului, ajungand in platou prin cu totul alte mijloace decat cele evocatoare. Sunt cateva emisiuni care m-au traumatizat in aceste 5 luni: « pe mana soacrei », « fata lui tata » si urmeaza « nora pentru mama », « adio, dar te iubesc » si altele, care pe moment imi scapa titlul lor plin de inedit. Referindu-ma la primele doua, eu jur ca n-am urmarit in viata mea ceva mai de prost gust si incarcat de atata munte de cretinatate. Brrrr! Schimb canalul si peste ce dau ? Manele, divertisment interzis minorilor, dezbateri politice interminabilo-plicticoase unde mai nou se diseca pe toate partile flacara violet a transmutarii, trasnetul si atacul energetic. Mai departe, sarind pe canalele cu statusul « international » nu fac decat sa pun capat rabdarii inimaginabile de care-am dat dovada. Acolo, daca nu sunt bombardata cu obscenitati, depravati si divertisment de prost gust, in schimb aici simt cum imi este lezata inteligenta si bunul simt. Adica noi, astia din diaspora suntem atat de dusi cu pluta si atat de dornici sa vedem/auzim/simtim romaneste incat putem inghiti la greu emisiuni vechi si reluate. Adica ce si-au zis domnii directori, « lasa bai, ca le mai bagam un divertisment-doua ce le-am avut acum 6-8 luni, o manea, un cantec de jale si dor, o banateana si uite grila completa! Ei se uita oricum! » Imi vine acum in cap un post care are o lozinca de slogan in engleza, de parca romana n-o mai intelegea nimeni in spatiul carpato-danubian…

Mah, eu mi-am facut plinul de sictir tele-romanesc, zic pas de-acum si ma asez eu frumusel pe bara inca atatia ani cat am stat si pana acum. Mai dau o raita in urmatoarea decada!

Craciun Fericit

Mai e un pic si Mos Craciun ne bate-n geam, sau aterizeaza direct pe hornul casei, sau apare’n pragul usii, depinde de imprejurari… El vine sigur in fiecare an, chiar daca e recesiune si chiar daca n-are tolba atat de umflata ca in alti ani.

De venit vine si lasa fiecaruia cate un mic cadou, chiar daca nu-l primesti invelit in hartie poleita…Mos Craciun imparte caldura si pace-n suflet….si multe cadouri, daca n-a cazut Bursa…

Eu le urez tututror celor ce ma citesc sa aiba parte de un Mos Craciun care nu depinde de indicele bursier, Craciun fericit si sarbatori pline de magie. Si va mai doresc sa traiti un mic miracol.

Si nu in ultimul rand, nu uitati ca "there’s nothing sadder in the world than to awake Christmas morning and not be a child". (spunea - Erna Bombeck)

Amestecate

sursa foto: http://fantasyartdesign.com

Trebuie sa recunosc ca n-am mai « blogait » de mult timp, iar acum, azi, in seara asta precisa cand am facut-o m-a napadit nostalgia, invidia si bucuria. Nu stiu précis in care ordine, s-ar putea sa fi fost simultan, ca prea m-a afectat trairea.

Nostalgie – pentru ca mi-am pierdut poezia si metaforele. Si nu stiu cum naiba fac, dar dau numai peste poezie; si mai deschid un blog si mai gasesc cateva metafore si tot asa. Sa nu se inteleaga gresit. Mie imi place la fel de mult si poezia si metafora, numai ca ele s-au distantat de mine sau eu de ele, habar n-am. Si cand ma gandesc c-am castigat cateva premii literare pe vremea cand purtam cordeluta alba…Si cred c-am o explicatie. Intre etapa cordelutei albe si cea de’acum s-au perindat cateva personalitati diferite… bref, ca sa se stabileasca cea care sunt acum. Jadis, eram atat de timida, blanda si suava incat exprimarea care-mi venea ca o manusa era prin poezie si metafora. Plus ca n-aveam curajul sa spun direct ceea ce-as fi vrut si-atunci poezia era cea care ma salva, poezia si metafora. Cine intelegea mesajul era ok, cine nu, imi spuneam ca eram prea subtila pentru mintea lui desi mi-ar fi placut sa cred ca inteleg toti poezia si metafora. Bref, acum sunt atat de directa si incisiva incat nu ma mai pierd in poezii. Vreau sa ma asigur ca mesajul a fost receptat si inteles de cel caruia i-a fost trimis. Pentru asta n-am nevoie nici de metafore…

Invidie – pentru ca nu am timp sa scriu pe cat as vrea, ha, si pentru ca altii au. Lucrez la ceva, asta cand ma adun din alte 1001 treburi. Timpul trece atat de repede cand faci ceva, pur si simplu am senzatia ca zboara. Am clipit o data si-a trecut ora, inca o data inca-o ora samd. Deci eu va zic, sunt bolnava cu timpul asta si mor de oftica cand ma prinde noaptea si pur si simplu mi se inchid ochii sau simt c-am nisip in ochi iar eu n-am terminat ce-mi propusesem sa fac…Poate ca-mi propun prea mult. Cred ca vreau sa recuperez timpul de pe vremea cand zaceam rapusa de burnout.

Bucurie – pentru ca desi n-am o scriere angelica, si nici nu scriu des, si nici nu sunt atat de activa pe alte bloguri (motivul e mai sus!) am totusi o mana de cititori fideli, unii sunt mai noi, desi eu ii citeam de mult si mai din « umbra », iar altii sunt mai vechi, sunt printre cei care mi-au spus « buna » inca de la primele postari. Si tuturor le cer un pic de compasiune si de intelegere fata de frecventa postarilor si cometariilor mele.

In rest: zi de votare - dar nu si pentru mine.

Suntem egali

Da, desigur in fata legii, suntem egali. Legea e desupra tuturor. Stim asta. Nimic nou.

Sunt insa situatii in care unul e mai cu mot, mai destept sau mai pilos. Cunosc situatii de gen de pe vremea cand inca eram in Romania si-mi mancam covrigul de dimineata in statia de masina. Pentru ca autobuzul venea numai la multiplu de 30, in statie cand suna ceasul fericit de trecea masina eram déjà lejer 40 de persoane. Desigur, se urcau primii cei care aveau inaltimea si greutatea peste medie iar tupeul cat caru’. Sa nu mai amintesc cum in spital nasti « mai usor » si mai uman daca te « distingi » prin ceva sau cu ceva. Oho…si lista continua. Desigur asta se intampla in Romania.

Ca aici altfel sta treaba. Suntem prinsi intr-o isterie nebuna vis-a vis de gripa AH1N1.

Sursa foto: allisongregoryfineart.com

A inceput campania de vaccinare. In unele centre cozile se fac din timpul noptii. Cu toata incertitudinea care planeaza asupra vaccinului, oamenii merg la vacinare, poate cu indoiala in suflet, dar merg. Spitalele sunt cu urgentele pline la refuz. Oamenii sunt panicati. E o isterie colectiva. Pe fondul acestei nebunii, s-a intamplat ca un ministru sa ajunga cu copilul lui intr-o astfel de urgenta a unui spital, tot din cauza gripei. In sala de asteptare erau parinti cu copii asteptand sa vada un medic de 5-6 ore. Ei bine, acest ministru ajunge la spital, la triaj, si la nici 20 de minute baiatul lui e chemat sa fie vazut de un medic. A inceput o adevarata razmerita acolo, in sala de asteptare. Adica, cu ce e mai breaz baiatul ministrului decat oricare copil d’acolo, care déjà astepta de 6 ore ? Cazul a fost mult mediatizat. S-a ajuns pana acolo incat ministrul sanatatii a afirmat ca va concedia orice asistenta care va mai face vreun favoritism cuiva, indiferent de statutul social sau politic. Timpul de asteptare depinde de gradul de urgenta cu care-ai fost « diagnosticat » la sala de triaj, numai de asta si de nimic altceva. De cand cu asta, ziaristii-jurnalisti au mai descoperit cum un anume cantaret de p’aici s-a vaccinat prioritar pe baza cantecelor fredonate de-a lungul anilor, ci nu pe baza factorilor de risc. Cantaret care la fel a fost aratat cu degetul, ca si ministru din poveste (ulterior dinsul a declarat ca baiatul sufera de astm si de asta a fost luat si vazut in prioritate). Pentru mine, aspectele astea conteaza mai putin. Eu am ramas surprinsa de atitudinea luata impotriva acestor « scapari » omenesti.

Pe cat de ireal pare, pe atat de adevarat este, aici lumea chiar reactioneaza.

Hors de tout doute raisonnable

Acest “beyond a reasonable doubt” nu-mi da deloc pace de ceva timp incoace (na, inca putin si trec la poezie, ca prima rima déjà mi-a iesit din condei, sau tasta, whatever) Si cum spuneam, de cateva zile analizez pe toate fetzele si toate contextele fascinantul « hors de tout doute raisonable » (pe romaneste am traduce cam « dincolo de orice dubiu / indoiala rezonabil/a), termen indelung utilizat in dreptul penal. Nu ma lansez acum in explicarea a ceea ce inseamna asta, insa am sa zabovesc asupra acestui « raisonnable ». Va zic sincer, eu n-am intalnit cuvantul « rezonabil » atat de des utilizat pe cand traiam in Romania, pe cat de des ma lovesc de el aici. Si m-am ciocnit de acest « reasonable » in atatea moduri si feluri, ca le si enumar rapid - pe de o parte: reasonable doubt, grounds, person, faith, pe de alta parte avem: délai raisonnable si accommodement raisonnable - toate apartinand unei intelegeri intuitive sau de bun simt derivand din context, as putea spune chiar … reasonable comprehension… si cu toate astea am inceput sa am propriile indoieli. Sunt asaltata si sufocata de atata rezonabil, rezonabile si rezonabili.

Unde mai pui ca ce poate fi complet resonabil pentru mine poate fi absolut ne-rezonabil pentru altul …adica imi e dat sa vad extrem de multe culori si nuante ale aceluiasi rezonabil, ca sa nu mai vorbesc de « reasonable limits »…Adica care sunt acele limite rezonabile, si la cine raportam acest rezonabil (sunt convinsa ca un american are alte reasonable limits spre deosebire d’un japonez, sau arab sau chinez, sau whatever)

Si cat reprezinta un délai raisonnable? (o ora, o zi, o saptamana?)

Si ce inseamna sa fi o persoana rezonabila?

Dexul imi explica ca rezonabil e cel care are un comportament rational, cu judecata, cumpanit, cuminte, care se mentine in limite normale, nimic iesit din comun, fara exagerari, cumpatat &co. Potrivit acestei definitii nu prea ma reprezint personal ca o persoana rezonabila 100%.. hm…

Si cu cat trece timpul si mi se dezvaluie alte notiuni de rezonabil realizez ca pana la urma rezonabil e ceva atat de relativ…si asta v-o spun « beyond a reasonable doubt »!