Jazz pe paine

A fost si s-a dus. Si ca orice lucru care-ti place, s-a terminat repede, chiar prea repede. Ma gandesc la Festivalul de Jazz. Anul asta je me suis fait un devoir (cum zic francezii) in a fi prezenta cat mai mult posibil. Si acum ma felicit din plin. A fost un festival printre cele mai reusite. Seara de seara (aproape) ne-am bucurat de atmosfera coplesitoare care te cuprindea de cum puneai picioarele acolo. Antren, muzica, bere, inghetate (recomand cu patos Brownie Earthquake de la DQ), tineret, pizza, lumini, decibeli, people, viata. Cu multitudinea de scene in aer liber nu te plictiseai niciodata. Exact ca albinutele din floare-n floare asa ne zumzaiam si noi din scena in scena.

Dar, bomba sau bomboana de pe frisca a fost la Centre Bell concertul lui SADE. Cum naiba am fi putut rata asa eveniment ?! Once in 10 years Sade vine in oras si noi sa n-o vedem live ? No way!! Jur ca n-am sa uit concertul ei in o suta de ani d’acum in colo de-i traiesc. La origine anglo-nigeriana are o voce inconfundabila. Odata ce-o asculti, n-ai cum s-o recunosti a doua oara. Viata n-a fost mereu blanda cu ea si n-a primit nimic pe tava. In anii cand a scos primul ei album, Diamond Life, viata ei era departe la 100 ani lumina de a fi un diamant. Dupa cum a declarat, canta si scoate cate un album numai cand are ceva de spus. De albume comerciale de dragul vanzarii nu vrea sa auda. Cine inca n-a ascultat-o, nu-i tarziu niciodata si nici rau n-o sa-i para c-a descoperit o noua voce.

Scriind aici, m-au napadit iar amintirile din seara concertului. Fratilor mie chiar imi vine sa tip ca sa ma auziti mai bine, a fost un spectacol de neuitat! In treacat spus mi-a mai placut o chestie: delicatetea cu care si-a prezentat trupa. I-a descris pe fiecare in cate 2-3 fraze in care a pus suflet si inima. N-a fost nimic din tipicul: “si la tobe Smith Tobosarul”. O delicata din varful unghiilor pana-n talpi!
Cu prilejul festivalului a mai fost in oras si Prince. Din pacate cand am vrut si noi sa luam bilete a fost sold out. S-au vandut ca painea calda. Oricum au fost putine pentru ca n-a concertat intr-o sala mare. Imi pare rau ca n-am fost la Nikki Yanofsky, cea mai tanara cantareata de jazz, dar pe cat de tanara, pe atat de talentata.
Acum toate astea s-au dus pana la anul. Totusi, din cand in cand, mai gustam cate putin live jazz la House of Jazz…dar asta poate fi alta poveste…
Ei, cam asta aveam de spus, dupa tacerea (mare cat lacul Champlain) de la ultima postare.
Dragii mei care ma cititi va doresc o vara torida si la propriu si in suflet!

O zi in Paradis

Ei bine da, am fost in Paradis, adica la Gradina botanica din Montreal. Am fost in mijloc de mai si-am ramas fara cuvinte. Dar oare cum o fi in plina luna august, cand vor fi infloriti si trandafirii? Am prins un spot cu soare intre doua ploi care nu se mai sfarseau…si care de fapt se desfasoara chiar in momentul asta precis cand scriu.

Pentru cine nu ma cunoaste, eu sunt un om al pamantului, al naturii, al livezii, gradinii de legume, de radasuri, de flori, in fine…Nici ca puteam sa fiu in alta parte mai in elementul meu decat in gradina asta mirifica. Pentru cine e interesat, asa de amocul cunoasterii, sau din simplu désire de a-i face o vizita, aceasta cuprinde 10 sere de-ti taie rasuflarea cu speciile de plante rare si alte vreo 30 de gradini tematice in aer liber.

O plimbare in ele are harul sa disipe si cea mai densa tensiune sau stres care exista in orice fiinta umana racordata la secolul 21.

Ma gandeam sa trec in revista pe scurt cateva din gradinile ce le-am vizitat. Apoi m-am gandit ca poate plictisesc si ma voi referi numai la ce m-a marcat emotional behind any expectations…By far a fost gradina chinezeasca.

Fac ce fac si ma lovesc de farmecul chinezesc…Ei bine, a fost gradina in care am poposit cel mai mult, in plus, in ea m-am intors dupa ce-am trecut in revista celelalte…E ca si cum spiritul meu sau ce-a mai ramas din el dupa viata agitata de la oras, tipa neincetat ca vrea la chinezi. De fapt in realitate a fost singura gradina care m-a facut sa ating starea zen. Si daca cineva se intreaba ce floare sau amenagement peisagist a putut sa ma farmece intr-atat, raspunsul e ca nici unul…Toata scenografia a fost facuta de broaste. Da, de broastele din lacul din gradina. « Cantecul » lor era atat de linistitor si de natural si de rural ca inchizind ochii as fi vrut sa ma eternizez acolo. Stateam pe o banca, postata pe un damb la inaltime suficient de mare sa privesc panoramic toata gradina, soarele imi dogorea pe fata, pasarile cantau si broastele oracaiau intr-un concert mai mult decat divin…In momentul ala de beatitudine completa nici ca puteam sa-mi doresc ceva mai mult. Lasasem departe zgomotul orasului la mii de kilometri (metaforic vorbind). Nu tu sirene, politie, ambulante, claxoane, scrasnit de frane…Nimic…Deodata tot universul se redusese la cantecul broastelor si la mirosul de mal care se degaja pregnant din lacul ala chinezesc…Si-as fi putut ramane acolo pana m-as fi contopit cu soarele sau banca, sau broastele…

Am mai vazut si alte gradini atunci…Cea a natiunilor bastinase din Nordul indepartat, a japonezilor, de rododendroni, cea din Muntii Carpati (cu flori de colt), liliaci (erau inca neinfloriti), arbusti, conifere si altele, multe altele…Insa in nici una n-am simtit atat de pregnant cat de legata si atasata sunt de zgomotul nativ al naturii, broaste, greieri, pasari, asa cum am fost la chinezi.

Singura concluzie care se desprinde de aici e ca sunt cat se poate de invidioasa pe toti cei care asculta cum canta broastele sau greierii seara la culcare. Cred ca intr-o zi am sa-mi cumpar o pajiste cu greieri si margarete….

Mestesug si talent

Zilele astea se tine la Montreal Salonul mestesugarilor din Quebec (bref maine se inchide). Am tinut mortis s-ajung si eu si sa-mi clatesc ochii p’acolo. N-as fi vrut sa ratez asa eveniment unde am ocazia unica sa vad reuniti la un loc diversi mesteri, care mai de care mai inventivi si mai talentati. Ma bucur enorm cand asist la orice fenomen local de genul asta. Nu de alta, dar sunt fascinata de ce pot face doua manute dibace cu imaginatie si mult talent. Sculpturi si decoratiuni interioare in piatra, in lemn, in sticla, in ceramica, tricotaje care mai de care mai frumoase lucrate cu andrele, cu croseta, designeri de imbracaminte cu mantouri de iarna si rochii de seara, fabricanti de sapun, altii de jucarii, altii faceau globuri pentru pomul de Craciun. Mi-a ramas gandul la cativa artizani cu standuri de palarioare de iarna. O minunatie! Sa nu mai vorbesc de bijuterii. Unele erau atat de reusite si iesite din standardul clasic care-l vezi pe toate drumurile. Vreau sa spun ca se observa de departe faptul ca erau lucrate cu multa atentie, pasiune si nu in ultimul rand imaginatie cu carul.
Asta e alt motiv pentru care imi place sa merg la astfel de manifestari. Fiecare artizan e « fortat » de imprejurari sa se auto-intreaca pe el. Stiind ca vor participa si altii din aceeasi bransa, ultimul lucru care l-ar dori ar fi sa prezinte obiecte ca ale vecinului. Asta e cat se poate de benefic pentru vizitatori si potentialii cumparatori. Si plimbandu-ma printre randuri, din stand in stand, si bucurandu-ma la aproape fiecare taraba, asa ca un copil in fata unui cos plin cu ciocolata, imi venea pe buze o singura intrebare: «Unde-ai invatat sa faci asta?», de altfel, asta e si sloganul festivalului. Si pe bune, cine a avut ideea acestui logo, bravo lui, pentru ca pur si simplu e o intrebare fireasca pe care-ti vine sa i-o pui fiecarui mester intalnit acolo. La cate minunatii am vazut, in fata unora a trebuit sa trag adanc aer in piept, am trecut de la extaz la agonie. Ce ma mai animam si entuziasmam la inceput, ca dupa jumatate de standuri vazute sa m’apuce nervii. Eu de ce nu pot face? Eu de ce n-am invatat asta? Si incotro sa ma indrept ca sa invat? Si nu vizam un anume mestesug. Ma refeream la toate, desi, na, undeva in subconstient ma fermecau aia de prelucrau sticla. Si eram invidioasa indeosebi pe ei, si pe creatiile lor si pe talentul si pe mestesugul lor. Si eram atat de pornita atunci, ca daca m-ar fi luat un ingeras si m-ar fi pus intr-un atelier de prelucrare a sticlei, cred ca vreun an as fi tot suflat la sticla fara sa-mi trebuiasca nici macar o inghetata.
In fine, am plecat d’acolo tot visand la ce-as putea eu sa fauresc cu manutele mele…Am capul plin de idei dar cam atat.

Pasari de noapte

Cand soarele apune si cand cu fiecare ceas ce trece intunericul devine tot mai dens, atunci o lume se inchide si alta-i ia locul. Cand unii isi spun noapte buna, altii isi spun bun gasit. Desigur sunt multi care-si castiga painea traind noaptea si dormind ziua. Nu despre ei as vrea sa vorbesc, ci despre cei ce aleg sa experimenteze distractiile nocturne.
Sunt convinsa ca fiecare oras are atractia lui pe timp de noapte, just for fun. In ce priveste oraselul meu, nu mori deloc de plictiseala daca faci un tur pe Crescent sau pe St Laurent, ca sa le amintesc doar p’astea.
Mult timp am fost adepta teoriei ca fiecare lucru are timpul si vremea lui. Insa imbatranind am realizat ca-i totalemente fals. E frumos si mental sanatos sa incerci noutati oricand. Revenind la viata de noapte, departe de mine de-a fi o noutate, doar ca in ultimul timp ma gandeam ca parca nu ma mai incadrez in peisaj. Si de unde! Au contraire! Oamenii maturi au chiar mai mult rost intr-un bar sau club de noapte. Intr-unul din weekend-uri, la o ora tarzie din noapte, cand cei mici viseaza, am parcat strategic si-am luat-o la picior pe Crescent.

Si ce-am vazut ?! Lume, lume si iar lume! Lume ca la balamuc! In fata cluburilor de pustani se statea la coada ca sa poti intra. La Thursday’s, club pentru oameni maturi, era full, deabia gaseai o masa libera cu doua locuri ingramadite, discoteca si ea duduia de basi la maxim. Lumea petrece ! Lumea se distreaza! Pentru clubul asta am un singur bemol. Muzica e atat de tare ca de-abia te auzi om cu om. Dupa ce mi-au fost agresate nemilos timpanele, o sirena a inceput sa-mi urle-n capatana.

Nu mult dupa asta, am gasit cel mai intim si mistocut bar la care as fi putut spera : Ziggy’s pub. Locul e plin de charm si te delecteaza o muzica buna in surdina. Intr-un local mi se pare irezistibil de atragator sa te asezi pe cai, sa te sprijini in coate si sa savurezi pe’ndelete o bere la alegere alaturi de perechea vietii. Desigur ca asta faceam cand mi-a atras atentia un cuplu care tocmai intra. Am inceput sa speculez ideea c’ar fi romani. S-au asezat nu prea departe de noi si pret de cateva minute mi-am ciulit urechile s-ascult in ce limba-si ciripeau. Mai dragilor, dar asa cuplu ciudat mai rar intalnesti. Ei nu-si vorbeau. Nu scoteau nici un sunet. Pana la urma nici nu ma mai interesa ce sunt. Puteau foarte bine sa fie romani sau extraterestii, deja eram mult mai atrasa de tacerea lor. Bref, pana la urma s-au animat si-am respirat usurata. Pana la urma un bar e un bar unde te incearca diverse trairi!
Si am scris un cearceaf si n-am spus nimic de cluburile de jazz! Pentru amatori, nimic nu poate egala o seara live la « House of jazz », un club atat de intim cu un decor si o atmosfera care cu greu pot fi uitate! sau la « Upstairs jazz »…
Ce vreau sa spun, e ca uneori, e minunat de revigorant sa ne transformam intr-o pasare de noapte cu spirit liber si calator posind din pub in pub…

Ziduri sfaramate

Acum cateva seri am fost plecata doua ore in paradis. Am fost la concertul lui Roger Waters cu The Wall. Senzatiile au fost de la excelent in sus. Cine-ar fi crezut c-am sa vad pe viu spectacolul asta? A concertat doua seri la rand cu biletele sold out. Cea mai mare sala de concerte / spectacole si meciuri – Centre Bell – a fost plina ochi. Si cand spun asta nu fac nici o figura de stil. Nu era nici un scaun liber!!! Sa canti o viata in fata a zeci si zeci de mii de oameni, sa umplii stadioane si arene…Este de-a dreptul extraordinar daca ai puterea sa faci sa vibreze mii de oameni in acelasi ritm. Unii o au, altii n-o au. Eu spre exemplu, nu pot nici macar micul meu clan sa-l fac sa vibreze odata cu aspiratorul…Si cum spuneam, a fost o seara greu de uitat. Pe langa muzica bestiala am avut parte si de un mise-en-scène cu totul de exceptie. Flacari, explozii, artificii, efecte sonore si vizuale, porcusor zburator si bineinteles, zidul. Acesta s-a cladit caramida cu caramida pe toata durata spectacolului incat la un moment dat nu mai vedeai interpretii, iar in final, la sfarsit, pe fundalul a mii si mii de glasuri care rezonau intr-unul – Break down the wall! – zidul s-a daramat.

Ce spectacol!!!! Ce nu pot eu sa redau aici, oricat m-as caznii, este energia care incarca toata atmosfera. Din cauza de energie prea multa se aprindeau si tigarile prin sala, unele miroseau finut, dar altele duhneau a iarba verde…Teoretic nu fuma nimeni pentru ca teoretic este foarte interzis prin lege si prin paznici care te atentioneaza de cum te vad. Dar cum ziceam, eu cred ca din cauza energiei s-au aprins brichetele, ca altfel pana si minorii stiu ca nu se mai fumeaza in nici un spatiu public. Dar deh, ce vreau sa spun e ca toti devenisem, ca prin magie, foarte solidari unii cu altii, fumatori cu nefumatori. Adica, toti eram veniti acolo sa ne distram si sa ne simtim bine, nu sa ne hazardam acum in paznici-ai-aerului-neviciat. Si cu asta s-au daramat zidurile si la figurat, ca la propriu e déjà fapt consumat.

Media de varsta era cam intre 30-50 ani. Adica, astia care-am crescut odata cu Pink Floyd, cu Roger Waters. Mda, noi, astia de care vorbesc, ne-am dezvoltat cu alt gen de muzica fata de cei de-acum care se bucura si cad in extaz la tot felul de chilotarce. Pe vremea aia era de bon ton sa ramai imbracat, dar sa ai voce, iar acum de bon ton e sa stai in chiloti, cu cracii cat mai desfacuti si sa scoti din gat niste sunete vocale. Ca divaghez acum, dar pentru mine, genul astora de cantarete sunt la fel de exotice ca animalele dintr-o gradina zoologica. Si totusi nu sunt prea sigura daca as vrea sa fiu una dintre ele (sic) sau sa traiesc printre ele analizandu-le, luand notite si facandu-le poze. Doamne mare ti-e gradina!

Distractiile din insule

N-am intentia sa vorbesc despre insulele din Pacific, ci despre doua insule care sunt la o aruncatura de bat de Montreal, in fluviul Saint Laurent. Am vorbit déjà de una, insa acum ma gandesc sa trec in revista doua insule care fac deliciul tuturor cat e vara de lunga. E vorba de Insula Sainte Hélène si Insula Notre-Dame care impreuna alcatuiesc faimosul Parc Jean Drapeau. Pentru cine cauta un loc de evadare din aglomeratia orasului sau din plictisul si cotidianul unei saptamani de munca, Parcul Jean Drapeau ofera o panoplie diversa de atractii si oricat de ciufut ai fi, n-ai cum sa nu gasesti acolo si ceva care sa te incante à merveille.

Dar sa le iau una cate una, ca-i mai simplu’n povestire.

Insula Sainte Hélène

Pe vremuri indepartate de tot insula asta apartinea unei familii (presupun ca extrem de bogate), Le Moyne. Prin 1870 a devenit propietatea guvernului federal iar de atunci si pana acum tot parc public a fost. Cu anii, insula s-a transformat dintr-o bucata de pamant salbatica cu stufaris si pomi crescuti peste tot, intr-o insula cu aspect perfect organizat.

De altfel, aici s-a tinut Expozitia universala din 1967. Unul din vestigiile acelei expozitii mai dainuie si acum si gazduieste asa-numita « Biosphère ».

foto: insidexino.net

Constructia sa sferica este de fapt pavilionul Statelor Unite de la Expo67. Acum s-a transformat intr-un muzeu al mediului, mai popular un muzeu al apei.

Tot aici se afla ca punct de pelerinaj si Muzeul Stewart, care e de fapt o fortareata construita pe la inceputul anilor 1800 cu scopul de a proteja Canada de un eventual atac al Statelor Unite. Bref, aici e vorba de istorie, field in care stralucesc printr-o ignoranta abisala, deci voi trece mai departe.

Cui ii place inotul, gaseste aici si un complex aquatic care cuprinde trei piscine exterioare pentru toate varstele. Si cand te-ai saturat de stat in apa, poti iesi la plaja pe uscat…

Daca ai nevoie de senzatii tari si vrei sa-ti mentii adrenaliza la cote sus atunci cel mai bun popas e sa-l faci la frumuselul parc de distractii, LaRonde. Cand iti propui o iesire aici, atunci e bine s-o incepi de dimineata si daca se poate pe stomacul gol. Sunt vreo 40 de manejuri dintre care 12 iti confera senzatii puternice (vezi extrem de puternice p’alocuri), alte vreo 8 - senzatii moderate (la care daca stai prost cu inima, le clasezi tot la senzatii tari), iar restul sunt pentru intreaga familie, (in sensul ca au acces si cei mici), si vreo 3 sunt dintre cele care-ti ofera vederi panoramice (adica te plimba mai incet ca s’apuci sa savurezi pe’ndelete privelistea ce ti se deschide la picioare). Si daca rezisti pana la inchidere, toata vitejia de care ai dat dovada iti este rasplatita de festivalul international de artificii. O splendoare-n culori.

Insula Notre Dame

Aceasta este o insula artificiala, creata de mana omului, cu ocazia Expozitiei din 67. Se zice c-au fost folosite cam 15 milioane de tone de piatra excavata de la constructia metroului.

Nu pot sa vorbesc de insula asta fara s-amintesc de Cazino de Montreal. O cladire frumoasa, cu un design deosebit in felul ei, este alcatuita de fapt din 3 corpuri distincte: doua dintre ele reprezinta Pavilionul Frantei si Quebecului la Expo ’67 iar al 3-lea a fost anexat mai tarziu. Acum…un cazino e un cazino oriunde in lume.

foto: flickriver.com

Majoritatea acolo sunt gambleri turisti, localnici si foarte multi pensionari care-si omoara timpul la aparate de 25 centi. Un loc incarcat de bucurii pentru unii dar si de mari tristeti si depresii pentru altii. Au fost mediatizate cateva sinucideri acolo… Bine e sa mergi pentru fun si nu cand esti calat sa castigi marele jackpot.

Daca insa ai jucat si ultimul cent, atunci nu-ti mai ramane decat s-o rupi la fuga pe circuitul de Formula Unu - Gilles Villeneuve, care se gaseste tot aici, á proximité. Cand nu sunt curse de masini, acesta ramane deschis pentru amatorii de bicicleta, patine si jogging.

Daca tot ce vrei este doar sa te bronzezi si sa te balacesti, atunci plaja cu nisip de la malul fluviului ar fi cea mai indicata. Te arunci direct in rau, fara teama, desigur, pentru ca esti supravegheat din toate unghiurile, iar trecerea la apa adanca e cat se poate de lina. Asta ar fi o oaza unde te simti ca la mare, numai ca n-ai valuri si briza.

Comun celor doua insule este bineinteles verdeata, pomii, florile si tot felul de spectacolele si festivaluri care se tin toata vara. Anul asta am fost si eu la cateva: Eurofest (Romania), Festivalul international de merengue, de musica latina si nu puteam lipsii de la festivalul grecesc. Cam asta ar fi pe insule…

O plimbare in subteran

foto: montreal.streetviewtours.com

Ah, nu, nu ma bag in nici o mina, daca asta v-a sugerat titlul la prima citire. N-as intra in nici o mina nici daca m-ar plati cineva, mai ales dupa ce in fiecare zi vad la tv franturi din viata minerilor chilieni care-s blocati acolo si asteapta cu lunile sa-i traga afara…Saracii…Am auzit ca nu se poate face nimic mai devreme de Craciun…

Nu, eu vroiam sa povestesc putintel de marele nostru oras subteran, al celor din Montreal. Nici nu stiu cum de nu l-am amintit pana acum! Probabil pentru ca-i ascuns in adancuri…Am aflat chiar, ca-i cel mai mare complex subteran din lume. Se afla in (sau mai bine spus sub) Downtown si cuprinde 30km de tuneluri pe o suprafata de 12km patrati. Din 2004 apare in cartile si hartile turistice sub numele de RÉSO (de la reseau, retea in franceza).

Ei bine, nu e chiar un oras. Il numim asa mai mult generic. E mai degraba o retea de tunele subterane, frumos aranjate, prin care te plimbi si in care gasesti tot felul de buticuri, mall-uri, restaurante, banci, posta, cinematografuri etc…Se poate accesa prin 12 statii de metrou, 2 statii de tren (care deserveste suburbiile Montrealului) cat si 120 de puncte de acces din exterior. La randul lor, aceste tunele si pasaje sunt interconectate la diverse centre mari comerciale, la unele hotele si la anumite blocuri turn, asa zisele centre de afaceri. Nici macar nu-ti trece prin cap ce retea vasta si eleborata se afla sub picioarele tale cand te plimbi prin centru!

N-am studiat profund istoria acestui orasel, insa am convingerea ca la baza formarii lui a stat disperarea. Disperarea edililor ca pe timpul iernilor lungi si foarte grele oamenii preferau sa zaca la caldurica in confortul casei, decat sa iasa si sa consume. Cum iarna e lunga rau p’aici, comertul nu facea decat sa sufere. Atunci, zic ei, ce bine-ar fi sa avem un orasel in pamant, ferit de intemperiile naturii unde tot omu’ cu mic cu mare iese la cumparaturi si la plimbat, chiar si iarna! Zis si facut! Si ca tot am adus vorba de shopping, se gasesc aici faimoasele: The Eaton Centre, Cours Mont Royal, Complex Les Ailes, Place Montreal Trust si Place Ville Marie.

foto: panoramio.com

Cum dadeam de inteles mai sus, este foarte frecventat pe timpul iernii. O placere sa faci cumparaturi, sa te plimbi din magazin in magazin, sa mai iei o gustarica, un cico si asta cand afara te sufla vantul la -25C! Dar si vara e e la fel de placut, avand in vedere ca-i racorica si nici pomeneala de factor humidex (cine nu stie despre ce vorbesc, sa intre intr-o sera).

Practic orasul subteran este un excellent loc in care sa te fofilezi de vreme, oricare ar fi, un loc unde sa practici window shopping sau chiar shopping (fara window), fiecare dupa posibilitati.

Mijloace de locomotie

Pentru ca vara s-a instalat de o buna vreme, imi place mai mult ca niciodata sa iau pulsul strazii. Adica sa privesc cu ce straie noi s-a impodobit. Si aici ma refer strict la decorul locomotor, de orice natura ar fi. Mersul pe jos, pe doua roti, pe trei sau pe patru. Si ma opresc aici, ca inca n-aduc vorba de camioane ca sa trecem la alt numar de roti.

Vorbind de mersul perpedes, pentru mine, in perioada asta a anului e momentul ideal sa vad cam ce se mai poarta in materie de sandale si pantofiori. Si daca ma zgaiesc bine o zi –doua la tinerelele ce colinda Downtown –ul in mod cert ma pun in tema. Ah si c-am adus vorba, ce mult imi plac sandalutele alea tip gladiator. Am si eu doua perechi si sunt atat de comode ca-mi vine sa dorm cu ele!

Urmatorul mijloc de transport, e cel pe doua roti.

Si aici parca-mi vine sa amintesc mai intai frumoase motociclete care-au impanzit orasul si care-ti incanta ochii…Zau! Sunt convinsa ca te umpli de energie si adrenalina conducand un motor d’ala.

Motociclistii astia au o lume a lor, diferita complet de ceilalti co-habitanti ai soselei.

Despre biciclete, ai putea crede numai lucruri bune, dar nu-i chiar asa…Ok, sunt ecologice, nu polueaza, pedalatul face chiar bine la sanatate si muschi…Dar exista un dar. Nu exista o armonie de nici un fel intre biciclistii care merg pe strada, si soferii care conduc tot pe strada. De cele mai multe ori tandara ii sare prima soferului.

Biciclistii merg pe margine, dar nu pe langa bordura ci la o distanta de ea exact cat sa incetineasca circulatia pe prima banda. Cele mai safe si linistite pentru toata lumea sunt arterele care au delimitata o banda special pentru biciclete. In Montreal mai exista si bicicletele BIXI.

Le iei pe baza de abonament si le folosesti din mai pana in noiembrie non stop. Exista din loc in loc aceste diverse statii BIXI unde parchezi bicicleta. Fireste ca nu e nevoie sa aduci bicicleta in locul de unde ai luat-o. Fiecare-si face treaba si-o lasa la prima statie apropiata de el. Statisticile arata ca Bixi se bucura de succes.

Exista da si niste « masini » pe 3 roti.

Un fel de android intre motocicleta si masina. De altfel n-arata rau!

Si urmeaza clasicile masini printre care unele sunt decapotabile,

altele imense

altele atat de micute si delicate.

Ah, ca simpatice mai sunt fiaturile astea!

Altele sunt limuzine...

Acum este, de altfel, sezonul lor: nunti, petreceri, frumoasele graduation ball…Pretul variaza intre 300-600$/ora, depinde de marimea limuzinei si de ce poate oferi in interior.

Acestea fiind trecute in revista, daca-am omis vreun mijloc de locomotie specific unui oras, lista ramane deschisa si pentru generatiile viitoare. :)

Montreal in sarbatoare

Odata cu inceputul verii, la Montreal incep si festivalurile. Aproape ca nu exista sfarsit de saptamana fara sa existe un festival. Weekend-ul trecut a fost pentru montrealezi si nu numai, unul foarte colorat si plin de energie. Soare, frumos, nici sufocant, nici ploaie, cativa nori exact cat sa nu te doboare un soare torid, turisti multi, foarte multi, localnici si mai multi, veselie, buna dispozitie, amuzament, ce mai ! Toate ingredientele sa-ti faci un sfarsit de saptamana memorabil, numai sa iesi din casa! La toate astea sa adaugam Formula Unu si….Cirque du Soleil. Da, circul e’n oras! Cool. Si nu orice circ, vorbim de Cirque du Soleil.

Pentru cine n-a auzit de el, e cel mai tare circ care exista la ora actuala in lume. Iar eu am de ce ma mandrii pentru ca sediul principal este in orasul meu. Cu o conceptie total diferita de traditionalul circ, fara animale, avand o coregrafie bazata numai pe oameni, pe acrobati. E mai mult decat un circ, e o arta in adevaratul sens al cuvantului. Incepand de la costume, muzica, prezentare in scena, acrobati, artisti, totul este lucrat la cel mai mic detaliu. Nimic nu este lasat la voia intamplarii. Numai costumele in sine sunt o oda adusa culorii si design-ului, ne-mai- vorbind de scenografie si muzica. Si da, am fost si i-am vazut evoluand in spectacolul Totem – un periplu al evolutiei umane. A meritat fiecare cent platit! À voir et à revoir, cum spunem p’aici. Cand s-a terminat, am servit masa undeva in Old Port, ca deh, eram aproape si tot eram porniti pe chef. Aici, am avut o surpriza si sincer, tare as avea nevoie de sfatul cuiva mai avizat ca mine. Ne-am comandat fripturile cu garniturile. Bun, nimic nou sub soare pana aici. In meniu era scris ca friptura vine cu salata casei. Nimic nou, nimic ciudat. Frumos chiar. Ne-am relaxat cu mic cu mare in asteptarea mancarii. Terasa, aer curat, meseni in fata si-n spate, trecatori, animatie multa. Invariabil ma uitam si-n farfuria altora, de curiozitate, ce le aduce, ce si-au comandat, si mai mult de plictiseala - ca de obicei mi se falfaie de strachina vecinului. Si uite asa, observ eu pe turtureii, ce-aveau masa cumva in diagonala cu a noastra, cum mananca ei salata verde goala. Adica doar salata. Fara alta farfurie in fata cu steak, cartofi, ciuperci, spaghete sau whatever. Nada. Ma, si mi-am zis eu, ce oameni! Ce tarie de caracter, sa te asezi la masa in buricul orasului si sa ceri doar o salata verde! Adica eu cu mintea mea gurmanda nu puteam nici macar concepe asa ceva. Si ma uit la ei si ma uit si cat de delicat mancau. Si’ntre timp ne-aduce si noua salatele. Noi, ca oamenii le-am lasat alaturi asteptand si felul principal, adica steakul &co. Si pe cand stateam noi de o buna bucata de vreme, se prezinta timid un ospatar si ne intreaba daca sa ne ia salatele in caz ca nu ne plac. Noi, mai socati ca niciodata, i-am zis ca nu, noi asteptam si carnea. Mai dragilor, sa n-o lungesc, noi trebuia sa mancam frunzele alea goale inaintea fripturii. Asa cerea protocolul lor. De aia turtureii de mai sus mancau frunzele goale, ei erau obisnuiti ai casei. Bref, in final din 2-3 furculite aruncate-n gura am razbit si frunzele alea, ceea ce insemna ca e timpul sa ne aduca friptura, pentru care de fapt asteptam. A fost frumos. Mi se intampla prima data in viata ca cineva sa aibe pretentia de la mine sa mananc frunzele de salata goale inaintea fripturii…

Si cum dupa o masa copioasa e bine sa faci un pic de miscare, ne-am aliniat si noi in rand cu puhoiul de gura casca pe Crescent si Peel, unde se serba Formula Unu.

Si uite asa ne-am plimbat in lung si-n lat, am facut poze ca adevarati turisti, am admirat niste dansatori si artisti de strada, masinile expuse, lumea, trecatorii, moda strazii, terasele, florile…

In fiecare an iesim la fel, acelasi ritual (mai putin circul) si de fiecare data ai crede ca-i prima data.

Fara fumuri

sursa foto: valdepot.free.fr

Asa traiesc de 7 luni batute pe muchie azi. Si nu ma plang, au contraire, imi vine sa topai de bucurie.
Am crezut ca sfarsitul lumii vine odata cu ultima tigara. Urmatoarea tigara dupa ultima a stat prêt de minute intregi in mana mea fara ca s-o mai aprind vreodata. Le-am abandonat cand inca mai aveam prin preajma inca 3 pachete neincepute plus unul déjà inceput. Le-am tinut mult timp in casa, ca o relicva a doua decenii de fumuri. Intr-un final le-am dat la altii mai disperati decat mine. N-as fi reusit niciodata sa renunt la ele daca nu as fi vrut si daca nu mi-ar fi venit din interiorul meu. Toate piedicile care le intampinam cand era vorba de fumat tranquille o tigara erau un nimic si le treceam cu vederea cu un stoicism memorabil. Desi, trebuie sa recunosc deschis si fara perdea, ca cu cat trece timpul cu atat se inaspresc legile si rigorile pentru fumatori. De pilda, aici, daca esti fumator, cel mai bine e sa renunti de buna voie, si asta pana n-ajungi la balamuc de cate oprelisti intalnesti la tot pasul. Aviz celor care emigreaza! Aici este interzis sa se fumeze in: baruri, restaurante, discoteci, institutii publice, taxiu, strand, partie de schii (unele!); scoli, liceee, facultati, spitale nu se fumeaza inauntru iar afara la o distanta de 8 metri distanta de zidul cladirii, in masina personala daca ai un copil mai mic de 12 ani inauntru. De-una-zi citeam in presa ca mai marii din Vancouver au votat o lege prin care se interzice fumatul pana si in parcuri. Ma astept ca in scurt timp si restul provinciilor sa imbratiseze bucurosi si voiosi decizia asta. Cel mai penibil e iarna, la minus 20C, cand vezi in fata cladirilor grupuri de fumatori iesiti la o tigara, stransi ca un ciorchine, zgribuliti de frig si batuti de vant …Viata grea!

sursa foto: zimbio.com

De la niste scandaluri de renume care au ajuns sa fie transate in tribunal si care au fost en manchette o buna bucata de vreme, acum anumiti (destui de multi) proprietari de apartamente / buildinguri adauga la contract o clauza speciala de non smoking. Cu alte cuvinte, nu inchiriaza la fumatori. In tutungerii n-au voie sa vanda celor sub 18 ani. Si asta e pe bune. Ai o mutricica angelica si tinereasca, esti invitat sa prezinti un ID. De mai bine de un an, prin lege, tigarile nu mai sunt tinute la vedere pe etajere. Ele trebuie sa fie ascunse de ochii oricarui cetatean adult sau minor in spatele unui paravan, special construit pentru asa ceva. Pe langa toate astea adauga si costul lor, care nu-i de ici de colo…Tigarile sunt un viciu destul de scump in Canada, as spune mai degraba un lux. Desigur, exista si varianta indienilor. Sunt muuult mai ieftine la ei, dar si calitatea lasa de dorit. Cred ca un mare procent de fumatori trec si dau binete la indieni. Poate nu sunt clienti pe viata sau permanenti, dar o buna bucata de vreme au incercat. Si asta repet, pentru ca un fumator nu se descurajeaza cu una cu doua. Incearca n-spe mii de variante, fum sa iasa pe nari si gura. Daca din coceni s-ar face tigari si-ar fi vandute la 2 centi tigara, sunt convinsa c-ar fi coada!
Si in toate astea, unii ar putea intreba unde sunt drepturile fumatorilor. Dragii mei, nu sunt ipocrita, am fost de partea asta a baricadei 20 de ani, dar o spun deschis, ei n-au drepturi. Ei sunt priviti ca niste paria ai societatii. In zilele astea numai fumator sa nu fii!!

Hristos a inviat

Iata c-a venit si Pastele. Anul asta am avut parte de cele mai frumoase zile de Paste. A fost cald cu un soare generos de stralucitor, ceea ce a facut de altfel si mercurul sa urce pana pe la 27C. Noaptea de Inviere a fost pe masura. De cand sunt aici n-am avut parte de asa vreme frumoasa. Nici macar o adiere de vant, nici o briza. Imi amintesc in alti ani cum ori ploua torential, ori sufla vantul, ori inghetai cu mana pe lumanare…Anul asta insa, am fost rasfatati. Fiind atat de frumoas afara, am inconjurat si biserica…ceea ce eu personal n-am mai facut de ani de zile…
Lumina am luat, ouale sunt vopsite, pasca e facuta, (de fapt sunt doua, si jumate halite), afara e soare, e liniste, masini nu trec, oameni nu trec, sirene nu s-aud. Singurele vietati care misca si fac galagie sunt pescarusii. In rest e pace.
Asta va doresc si eu voua. Multa pace in suflet, lumina cea sfanta sa va lumineze masa imbelsugata, sa fiti mai buni si sa iertati mai mult.

Mai pune-ti pofta-n cui!

Cu lozinca asta ma pun la punct cand mi se mai nazare cate-o nebunie… Avand un chef teribil sa ne ospatam cu niste mici si ciorba de burta, pasii ne-au purtat la unul din restaurantele romanesti din Montreal. Ii spune Rustik. Am avut retineri cat carul. Nu era prima data cand mergeam. Impresiile lasate n-au fost dintre cele mai fine: serviciu de proasta calitate si preturi scumpe. Dar, deh…pofta era atat de mare…. Degeaba imi spuneam ca micii ingrasa, ca o sa ragai a usturoi toata seara, ca o sa ma doara stomacul, ca va trebui sa alerg vreo 8 colturi de bloc ca sa-i dau jos de pe burta…Totul a fost de prisos. Pofta a invins. Oricum dupa ce juma de zi nu facusem decat sa visez la micii aburinzi si grasi cu putin mustar alaturi, in fata restaurantului cu greu puteam sa-mi mai infrang vreo dorinta. Am intrat. Ah, nu. Inca n-am intrat. Eram afara, amandoi (eu cu sotul) si incercam sa privim inauntru. Cu greu puteam zari ceva. Era o bezna totala. In fine, intr-un final am zarit o silueta care se chiombea la noi si implicit noi la ea. Cu certitudine ca este deschis publicului larg, am deschis usa si-am intrat. Inauntru, asa cum observasem de afara, era bezna. O singura lampa era aprinsa, dar aia era departe de noi si cred c-avea un bec de 40W…(sau poate 2) Silueta ce ne privea cand am intrat era chiar patronul , care n-avea nimic de facut. Localul era gol. Ce privilegiu!!! Da, asa ne ziceam in gand. Asta inseamna ca vom fi serviti impecabil, fiind singurii disperati care i-am calcat pragul, cine stie in cat amar de vreme…. Noi, asa veseli cum ne e firea, inca de cand am pus piciorul acolo, am dat binete si pana sa ajungem la masa, ce cu un aer obosit ne-a fost indicata, am spus asa din gura, in treacat « am venit pentru o ciorba de burta si niste mici ». Plini de voie buna ne-am asezat la masa, ne-am facut comozi si-am asteptat pe nenea patron (chiar el servea)sa vina sa ne intrebe ce dorim exact sa comandam, eventual sa ne dea si-un meniu…

Si eu chiar vroiam sa rasfoiesc un meniu, sa comand ceva in deschidere, orice altceva decat ciorba de burta. Mie nu-mi place, nici cum arata in farfurie, nici cum miroase, nici la gust. Acolo eram veniti fiecare cu pofta lui:unu pentru ciorba asta, celalalt pentru mici. Ma, si stam noi acolo frumusel, termin de rasfoit/citit si cele 2 ziare romanesti de care ma agatasem la intrare, fundul imi amorteste complet, si nici urma de chelner-patron. Aproape pe cand ma incercau mai rau si mai rau remuscarile si toate reprosurile - a venit. A venit grabit-nevoie mare cu 2 (DOUA) farfurii de ciorba si cu telefonul la ureche. Ne-a pus pe masa farfuriile si s-a evaporat rapid in bezna din fundul localului si in tot acest timp el era cu telefonul la ureche, facand « semblant » cat de mult vorbea si era solicitat la telefon. Sa mai zic c-am ramas ca la dentist, socati dar pana la urma macar aveam inca dintii in gura. Sotul a mancat cele doua farfurii iar eu i-am facut galerie in timpul asta. La putin timp dupa ce farfuriile au ramas goale am inceput sa strigam prin local: “Domnu’, alo, aloooo, unde sunteti, domnuuuu, puteti veni la noi?” Hilarious. Pentru ca noi eram mereu singuri. Noi, de fapt, vroiam sa comandam felul doi: 4 mici in total, doi de fiecare. N-am avut parte! Veni omu’ dupa alt amar de vreme. Timp in care noi strigam la inceput timid, ca spre sfarsit sa urcam o octava si tot degeaba. Si-a venit, la fel ca inainte:2 farfurii cu cate 4 mici si telefonul la ureche. M-am dezbracat brusc de orice caracter si i-am zis: « Pai bine, dar chiar asa, pe noi nu ne intrebi nimic?? » Si asta e versiunea cenzurata. Si-a plecat rapid, pentru ca asa subit deodata il napadisera toate telefoanele pamantului. Ce frumos mai statea el si se benocla pe geam pana-am venit ca acum brusc sa fie atat de solicitat….Si dus a fost!

« Domnuuuuuu!!!! Se poate putin mustar? Domnuuuu???? Muuuustaaaar aveeeeeti …. ? » L-a adus cand mai aveam 2 mici in farfurie.
Una peste alta – c-am lungit-o prea mult: daca vrei sa te simti bine intr-o dupa-amiaza- stai departe de Rustik. Si daca ti se intampla sa ai pofte, puneti-le in cui! Cu banii ce i-am lasat acolo, eram serviti ca lorzii in oricare alt restaurant, unde mai pui ca eram singurele gaini din local!!! Si-am mai ragait si toata seara numai usturoi!!! Ptiu, cine-o mai merge vreodata acolo!!!!!
PS – Stiati ca in februarie sunt masinile cel mai mult murdare?

60 de nationalitati intr-un cartier

Si cand spun asta, nu ramane indoiala ca-i vorba de Cote des Neiges (CDN). Nu spun deloc aiureli cand declar ca-i cartierul cu cel mai mare numar de emigranti si in acelasi timp si cel mai populat, avand densitatea cea mai mare. Intr-o statistica, mai demult, citeam c-ar fi vorba de aproximativ 60 de nationalitati vorbitoare de 100 de limbi si dialecte diferite. Interesant. Cu toate astea, in afara casei toti vorbesc in majoritate o singura limba – engleza. Este un cartier anglofon, in ciuda eforturilor de a « franciza » emigrantii noi sositi. Dar n-a fost asa asa mereu. A fost un timp , acum cateva zeci de ani cand era numit de catre englezi « little french village ». Toate astea s-au schimbat de-a lungul timpului, putin cate putin. Amprenta si-au pus-o desigur oamenii care s-au asezat aici. Marturii ale epocii franceze stau : Oratoriu St Joseph, colegiul Jean Brébeuf, Faculté de Montréal si altele…Dar sa revin la pitorescul cartierului. Ca amplasament are o locatie foarte buna, chiar de invidiat. In primul rand se intinde la poalele lui Mont Royal, deci usor accesibil la cea mai frumoasa oaza de verde din Montreal (munte, lac, drumetii, vedere panoramica asupra orasului etc).

Nu este cotat ca fiind un high–end cartier. Preturile la chirii sunt acceptabile. Este un cartier care a servit ca rampa de lansare multor emigranti. Unii au decis chiar sa ramana cu anii din cauza traiului si a facilitatilor mult la indemana. Datorita proximitatii fata de universitati si colegii renumite cat si faptului ca chiriile sunt foarte abordabile, CDN mai este numit si « student district ». Aici se afla renumitele Université de Montréal, Ecole Polytechnique de Montréal, HEC Montréal, Collège International de France cat si Collège Jean de Breboeuf (un renumit colegiu privat). Pe arterele principale (Cote des Neiges, Victoria, Van Horne si Queen Mary) se gasesc mai la tot pasul restaurante traditionale (indiene, arabe, chinezesti, vietnameze etc), mai gasesti magazinase sau hai sa le spun mici buticuri. Sunt intime, cochete, cu diverse elemente de decoratiuni sau haine specifice unei tari si nu numai, mai sunt magazinele alimentare traditionale, unde sincera sa fiu, desi nu inteleg mare lucru de pe etichete, sunt insa efectiv fascinata cand intru intr-unul chinezesc sau corean. Asta e Cote des Neiges.
Ca o ultima remarca! Este locul in care te vindeci de toate complexele (fizice sau psihice). Indiferent ce-ai imbraca sau cum iti sta bluza, freza sau fusta, sigur in strada intersectezi cel putin trei mai ciudati ca tine, si asta pentru ca diversitatea culturala si etnica atinge aici cea mai inalta cota.

À côté de downtown…

sursa foto: memorablemontreal.com

…se afla o insula ce poarta numele de Nuns' Island sau Île des Sœurs (fiecare ce limba prefera). Din capul locului tin sa precizez ca aceasta fermecatoare insula este la 5-7 minute distanta de Downtown, este locuita si foarte expensive. Mai vreau sa precizez ca este unul dintre cele mai frumoase locuri de trait / locuit in Montreal area. Insula e plina de parcuri, de piste pentru biciclete, spatii verzi si skyscrapers cu apartamente faimoase prin luxul din interior. Tout est paisible là-bas. Soselele sunt micute, inguste, aducand cu cele dintr-o statiune de munte. De fapt, prima oara cand am vizitat insula chiar senzatia asta am avut-o. C-am aterizat pe un taram fara griji, unde lumea traieste un concediu perpetuu si unde singura grija prezenta era plimbatul catelului si joggingul de seara. Putine sunt locurile prin Montreal care-ti lasa senzatia asta. De cele mai multe ori ai impresia ca esti intr-o lume ce tocmai a supravietuit unui cataclism. Nu oameni pe strada, nu oameni pe trotuare, statiile de autobuz pustii…Desigur ca sunt si locuri unde viata pulseaza, alea fiind doar cateva : Downtown, Plateau si Cote des Neiges (poate am sa vorbesc despre cartierul asta candva) – asta pentru ca lumea nu merge pe jos, majoritatea au masina, distantele fiind foarte mari…In Nuns’Island, e altceva, cu totul deosebit. Ai senzatia c-ai ajuns in statiune, ca-ti lasi bagajelul la hotel si ca te pregatesti de un lung concediu binemeritat cu drumetii si tot tacamul. Si cand te gandesti ca totul a inceput sa se dezvolte deabia pe la mijlocul anilor ’60, pana atunci fiind doar o zona agricola. Pana prin ’62 ajungeai pe insula decat cu barca. Deabia in ’62 s-a deschis Podul Champlain care face legatura intre Montreal – continent si insula.
In 40 de ani a devenit unul dintre cele mai cautate zone rezidentiale – unica in felul ei si scumpa.

Si cu toate astea, in ce ma priveste, nu-i chiar locul in care mi-ar place sa stau. Totusi da dovada de prea multa liniste !

(Paranteza nedorita : urmare a unor dispute am decis sa moderez comentariile incepand de astazi. O decizie care nu-mi face nici o placere, dar care observ ca-i necesara.)

Sa auzim numai de bine!

Frig, mare frig dincolo

sursa foto:

http://www.atelier-froid

Dragii mei, ca orisice roman ma bucur cand moare si capra vecinului. Asa sunt si eu acum, nu fac nici o exceptie, pentru ca, poate pentru prima oara in n-ani, la mine e mai cald iarna ca-n Romania. E incredibil dar adevarat. Eu am avut azi 10C cand dincolo erau -15C !!!! Fantastic. Si ei tremurau de frig !!! E-adevarat, acolo gerul are alte conotatii decat la mine. In case e frig rau, in scoli la fel…Eu daca am -25C afara, in casa pot sta in pantaloni scurti si maieu si daca ma sufoc prea mult mai aerisim un pic… Si cu toate astea, intelegand toate aceste aspecte care nu au grad de comparatie, nu pot sa-mi retin o nota de voie buna! Chiar daca e vorba doar de o zi, calendaristic vorbind, in sufletul meu conteaza mult mai mult. Pai bine, pentru cine nu intelege, pe mine nu ma compatimea nimeni cand ma vaicaream ca-n mai a mai dat o ninsoare sau ca de Pasti tocmai a nins, cand « dincolo » treusera déjà pomii infloriti, aveau déjà fruct, iar eu nu vazusem inca fir de iarba verde…Eu care sunt la un prag sa-mi cumpar lampa cu lumina solara, terapeutic vorbind ….!!!!!
Macar 3 zile de tinea asa la mine, poate aveam o sansa sa culeg ghiocei !!! Dar nu, de maine, reintram in normalul quebecois. Pentru cine nu stie ce-i ala, ii invit p’aici, si atunci, macar n-or sa se mai vaite de « gerul » de dincolo.

Start la party-uri

Dragi mei cei care ma cititi si va manifestati cat si cei care preferati statul in umbra, va spun ca s-a deschis sezonul la petreceri. Nu c-ar fi fost inchis vreodata. Nu…nu in Montreal! Pentru cine inca mai avea dubii, cum ca lumea nu s-ar distra p’aici, ei bine va anunt solemn ca s-a dus vestea si-a dat ocol pamantul. Dupa Lonely Planet, in ghidul lor « 1000 Ultimate Experiences », Montrealul ocupa locul 2 in topul primelor 10 orase in care lumea se distreaza pe bune. Se spune ca atuurile care-au propulsat Montrealul pe asa loc fruntas sunt “la joie de vivre”, bilingvismul (care intre noi fie vorba, are sarmul lui), atmosfera boema, studenti multi (adica tineret), turisti multi si nu in ultimul rand berea locala.

Mos Craciun a defilat ieri, ceea ce ne da liber la decorari, beculete, globulete, beteala, stelute muuulte multe si bineinteles la petreceri unde curg rauri de bere… Cu 4 dec isi incepe activitatea si l’Opération Nez rouge care va tine pana de anul nou. Operatiunea asta consta in faptul ca tu daca te duci la un party cu masina personala, asa cum ii sta bine unui domn elegant ;) si daca acolo bei si te dai in petic, asa cum ii sta bine unui vaporean ;), cand vrei s-o tai ca nu mai ai incotro n-ai decat sa apelezi la Nez rouge. Lucreaza in 2. Unul iti conduce masina ta cu tine in ea pe bancheta din spate tolanit si beat crita, iar al doilea conduce masina lor cu care se vor intoarce la sediu. Got the picture? Adica aici lumea s-a gandit la ceva convenabil pentru toti, numai s-ajunga acasa in securitate, si-n nici un caz sa puna stavila la petreceri!!
Noh, nu v-am povestit despre petreceri ca sa-mi scuz postarile mele atat de rare, dar just in case, U never know…;)

Sursa foto: goldencrownpetals.com

Cand iti cauti linistea…

Nu cred ca exista loc mai potrivit pentru reculegere, rugaciune, multumire si recunostinta decat Oratoriul St Joseph - cea mai mare biserica a Canadei cat si loc de pelerinaj. In fiecare an primeste mai mult de 2 milioane de vizitatori de pretutindeni din lume, veniti pentru reculegere, cu credinta in suflet sau cu sperante de mai bine.

A fost fondata in 1904 de « frère André », un religios quebecois sarac, dar cu credinta enorma in puterile vindecatoare ale Sfantului Iosif – credinta care de altfel ii confera si lui puteri miraculoase de vindecare a bolnavilor, acolo unde medicii nu mai dadeau nici o speranta de vindecare.




In spatele oratoriului se afla, de altfel si capela lui Frère André. Peretii capelei sunt captusiti cu panouri de multumire in semn de recunostinta de la miile de persoane vindecate.







Atat in cripca cat si in capela pe ziduri sunt atarnate carje, multe de tot, sute, poate mii. Sunt ale celor care veneau ajutati de carje si plecau fara ele, vindecati…prin miracol. Nu e deloc uimitor sa vezi oameni care urca scarile spre Oratorium in genunchi. In credinta populara se spune ca daca-ti pui o dorinta si urici cele 283 de trepte in genunchi, la un moment dat dorinta devine realitate.

In interior exista o orga imensa. Daca ai sansa sa asculti un concert de orga, sunetele care razbat, pot spune cu mana pe inima ca sunt divine. Daca nu exista nici un concert cand te nimeresti in vizita, atunci exista o liniste apasatoare, o liniste grea si aparte care vine de departe… Atat de coplesitoare si de adanca incat, cand iesi din nou la aer, afara, ai nevoie de cateva minute bune sa-ti revii din transa.
Cand am vizitat prima data Oratoriu, a fost poate la o saptamana- doua decand aterizasem aici. Cineva ne spusese si noua, ca un sfat parintesc “mergeti fratilor la Oratoriu, luati o gura de aer, va plimbati si va si rugati sa va mearga bine p’aici”. Cand am ajuns, pe vremea aia nu cunosteam nimic din miracolul care-l invaluie…Insa al doilea lucru care mi-a sarit in ochi a fost multimea de oameni care urcau scarile in genunchi…Tipu stia bine ce spune…De plimbat ai pe unde te plimba, gradini de o frumusete rara inconjoara biserica, cu flori care mai de care mai colorate si mai parfumate, bancute la umbre, printre pomisori si statui de piatra care reprezinta Drumul Crucii.

Ca sa nu mai vorbesc de peisajul care-l ai de sus, o panorama frumoasa deasupra orasului. Datorita faptului ca este amplasat pe o colina, ai sansa sa-l zaresti aproape din orice colt al orasului.

Este practic cel mai spiritual punct de reper pentru cei care si-au pierdut busola…(atat la propriu cat si la figurat). Mi se intampla uneori sa ma numar printre acestia…