Jazz pe paine

A fost si s-a dus. Si ca orice lucru care-ti place, s-a terminat repede, chiar prea repede. Ma gandesc la Festivalul de Jazz. Anul asta je me suis fait un devoir (cum zic francezii) in a fi prezenta cat mai mult posibil. Si acum ma felicit din plin. A fost un festival printre cele mai reusite. Seara de seara (aproape) ne-am bucurat de atmosfera coplesitoare care te cuprindea de cum puneai picioarele acolo. Antren, muzica, bere, inghetate (recomand cu patos Brownie Earthquake de la DQ), tineret, pizza, lumini, decibeli, people, viata. Cu multitudinea de scene in aer liber nu te plictiseai niciodata. Exact ca albinutele din floare-n floare asa ne zumzaiam si noi din scena in scena.

Dar, bomba sau bomboana de pe frisca a fost la Centre Bell concertul lui SADE. Cum naiba am fi putut rata asa eveniment ?! Once in 10 years Sade vine in oras si noi sa n-o vedem live ? No way!! Jur ca n-am sa uit concertul ei in o suta de ani d’acum in colo de-i traiesc. La origine anglo-nigeriana are o voce inconfundabila. Odata ce-o asculti, n-ai cum s-o recunosti a doua oara. Viata n-a fost mereu blanda cu ea si n-a primit nimic pe tava. In anii cand a scos primul ei album, Diamond Life, viata ei era departe la 100 ani lumina de a fi un diamant. Dupa cum a declarat, canta si scoate cate un album numai cand are ceva de spus. De albume comerciale de dragul vanzarii nu vrea sa auda. Cine inca n-a ascultat-o, nu-i tarziu niciodata si nici rau n-o sa-i para c-a descoperit o noua voce.

Scriind aici, m-au napadit iar amintirile din seara concertului. Fratilor mie chiar imi vine sa tip ca sa ma auziti mai bine, a fost un spectacol de neuitat! In treacat spus mi-a mai placut o chestie: delicatetea cu care si-a prezentat trupa. I-a descris pe fiecare in cate 2-3 fraze in care a pus suflet si inima. N-a fost nimic din tipicul: “si la tobe Smith Tobosarul”. O delicata din varful unghiilor pana-n talpi!
Cu prilejul festivalului a mai fost in oras si Prince. Din pacate cand am vrut si noi sa luam bilete a fost sold out. S-au vandut ca painea calda. Oricum au fost putine pentru ca n-a concertat intr-o sala mare. Imi pare rau ca n-am fost la Nikki Yanofsky, cea mai tanara cantareata de jazz, dar pe cat de tanara, pe atat de talentata.
Acum toate astea s-au dus pana la anul. Totusi, din cand in cand, mai gustam cate putin live jazz la House of Jazz…dar asta poate fi alta poveste…
Ei, cam asta aveam de spus, dupa tacerea (mare cat lacul Champlain) de la ultima postare.
Dragii mei care ma cititi va doresc o vara torida si la propriu si in suflet!

Blues, India si palarii

Aseara am fost si l-am vazut intr-un concert pe cel ce ma urmareste musical de ceva vreme. Pe Harry Manx. Este extraordinar cum imbina bluesul cu inflexiuni indiene. Muzica lui e trista, asa cum cred c-a fost si viata lui, asa cum e si vorba lui pana si glumele lui ascund o mare durere in spatele primului impuls ce te face sa zambesti. Cineva care a fost 9 ani de zile un busker in mod cert nu poate sa fi avut o viata usoara. Si cineva care se simte implinit pe toate fronturile in mod sigur nu alege sa traiasca in India pentru 12 ani. Aceia cauta altceva. Sunt convina, ascultandu-i muzica si compozitiile, ca el a gasit ce cauta…Toate piesele lui au un rafinament aparte.

Lately traversez o criza existentiala. Cu alte cuvinte imi traiesc disperarea timpului pierdut ireversibil. Vreau sa fac atatea si n-am timp sau energie, sau resurse. ..Si e iarna, frig, gri, zapada, cenusiu iar cand sa dorm, crosetez caciuli.

Probabil ca-mi lipseste o doaga. Asta e un fel de « tara arde si baba se piaptana ». Si uite asa defulez eu in caciuli si palarii!

Hai ca mai revin cand ma traverseaza o perioada zen si cand pot spune linistita « I hold no grudge »…

Ziduri sfaramate

Acum cateva seri am fost plecata doua ore in paradis. Am fost la concertul lui Roger Waters cu The Wall. Senzatiile au fost de la excelent in sus. Cine-ar fi crezut c-am sa vad pe viu spectacolul asta? A concertat doua seri la rand cu biletele sold out. Cea mai mare sala de concerte / spectacole si meciuri – Centre Bell – a fost plina ochi. Si cand spun asta nu fac nici o figura de stil. Nu era nici un scaun liber!!! Sa canti o viata in fata a zeci si zeci de mii de oameni, sa umplii stadioane si arene…Este de-a dreptul extraordinar daca ai puterea sa faci sa vibreze mii de oameni in acelasi ritm. Unii o au, altii n-o au. Eu spre exemplu, nu pot nici macar micul meu clan sa-l fac sa vibreze odata cu aspiratorul…Si cum spuneam, a fost o seara greu de uitat. Pe langa muzica bestiala am avut parte si de un mise-en-scène cu totul de exceptie. Flacari, explozii, artificii, efecte sonore si vizuale, porcusor zburator si bineinteles, zidul. Acesta s-a cladit caramida cu caramida pe toata durata spectacolului incat la un moment dat nu mai vedeai interpretii, iar in final, la sfarsit, pe fundalul a mii si mii de glasuri care rezonau intr-unul – Break down the wall! – zidul s-a daramat.

Ce spectacol!!!! Ce nu pot eu sa redau aici, oricat m-as caznii, este energia care incarca toata atmosfera. Din cauza de energie prea multa se aprindeau si tigarile prin sala, unele miroseau finut, dar altele duhneau a iarba verde…Teoretic nu fuma nimeni pentru ca teoretic este foarte interzis prin lege si prin paznici care te atentioneaza de cum te vad. Dar cum ziceam, eu cred ca din cauza energiei s-au aprins brichetele, ca altfel pana si minorii stiu ca nu se mai fumeaza in nici un spatiu public. Dar deh, ce vreau sa spun e ca toti devenisem, ca prin magie, foarte solidari unii cu altii, fumatori cu nefumatori. Adica, toti eram veniti acolo sa ne distram si sa ne simtim bine, nu sa ne hazardam acum in paznici-ai-aerului-neviciat. Si cu asta s-au daramat zidurile si la figurat, ca la propriu e déjà fapt consumat.

Media de varsta era cam intre 30-50 ani. Adica, astia care-am crescut odata cu Pink Floyd, cu Roger Waters. Mda, noi, astia de care vorbesc, ne-am dezvoltat cu alt gen de muzica fata de cei de-acum care se bucura si cad in extaz la tot felul de chilotarce. Pe vremea aia era de bon ton sa ramai imbracat, dar sa ai voce, iar acum de bon ton e sa stai in chiloti, cu cracii cat mai desfacuti si sa scoti din gat niste sunete vocale. Ca divaghez acum, dar pentru mine, genul astora de cantarete sunt la fel de exotice ca animalele dintr-o gradina zoologica. Si totusi nu sunt prea sigura daca as vrea sa fiu una dintre ele (sic) sau sa traiesc printre ele analizandu-le, luand notite si facandu-le poze. Doamne mare ti-e gradina!

Montreal in sarbatoare

Odata cu inceputul verii, la Montreal incep si festivalurile. Aproape ca nu exista sfarsit de saptamana fara sa existe un festival. Weekend-ul trecut a fost pentru montrealezi si nu numai, unul foarte colorat si plin de energie. Soare, frumos, nici sufocant, nici ploaie, cativa nori exact cat sa nu te doboare un soare torid, turisti multi, foarte multi, localnici si mai multi, veselie, buna dispozitie, amuzament, ce mai ! Toate ingredientele sa-ti faci un sfarsit de saptamana memorabil, numai sa iesi din casa! La toate astea sa adaugam Formula Unu si….Cirque du Soleil. Da, circul e’n oras! Cool. Si nu orice circ, vorbim de Cirque du Soleil.

Pentru cine n-a auzit de el, e cel mai tare circ care exista la ora actuala in lume. Iar eu am de ce ma mandrii pentru ca sediul principal este in orasul meu. Cu o conceptie total diferita de traditionalul circ, fara animale, avand o coregrafie bazata numai pe oameni, pe acrobati. E mai mult decat un circ, e o arta in adevaratul sens al cuvantului. Incepand de la costume, muzica, prezentare in scena, acrobati, artisti, totul este lucrat la cel mai mic detaliu. Nimic nu este lasat la voia intamplarii. Numai costumele in sine sunt o oda adusa culorii si design-ului, ne-mai- vorbind de scenografie si muzica. Si da, am fost si i-am vazut evoluand in spectacolul Totem – un periplu al evolutiei umane. A meritat fiecare cent platit! À voir et à revoir, cum spunem p’aici. Cand s-a terminat, am servit masa undeva in Old Port, ca deh, eram aproape si tot eram porniti pe chef. Aici, am avut o surpriza si sincer, tare as avea nevoie de sfatul cuiva mai avizat ca mine. Ne-am comandat fripturile cu garniturile. Bun, nimic nou sub soare pana aici. In meniu era scris ca friptura vine cu salata casei. Nimic nou, nimic ciudat. Frumos chiar. Ne-am relaxat cu mic cu mare in asteptarea mancarii. Terasa, aer curat, meseni in fata si-n spate, trecatori, animatie multa. Invariabil ma uitam si-n farfuria altora, de curiozitate, ce le aduce, ce si-au comandat, si mai mult de plictiseala - ca de obicei mi se falfaie de strachina vecinului. Si uite asa, observ eu pe turtureii, ce-aveau masa cumva in diagonala cu a noastra, cum mananca ei salata verde goala. Adica doar salata. Fara alta farfurie in fata cu steak, cartofi, ciuperci, spaghete sau whatever. Nada. Ma, si mi-am zis eu, ce oameni! Ce tarie de caracter, sa te asezi la masa in buricul orasului si sa ceri doar o salata verde! Adica eu cu mintea mea gurmanda nu puteam nici macar concepe asa ceva. Si ma uit la ei si ma uit si cat de delicat mancau. Si’ntre timp ne-aduce si noua salatele. Noi, ca oamenii le-am lasat alaturi asteptand si felul principal, adica steakul &co. Si pe cand stateam noi de o buna bucata de vreme, se prezinta timid un ospatar si ne intreaba daca sa ne ia salatele in caz ca nu ne plac. Noi, mai socati ca niciodata, i-am zis ca nu, noi asteptam si carnea. Mai dragilor, sa n-o lungesc, noi trebuia sa mancam frunzele alea goale inaintea fripturii. Asa cerea protocolul lor. De aia turtureii de mai sus mancau frunzele goale, ei erau obisnuiti ai casei. Bref, in final din 2-3 furculite aruncate-n gura am razbit si frunzele alea, ceea ce insemna ca e timpul sa ne aduca friptura, pentru care de fapt asteptam. A fost frumos. Mi se intampla prima data in viata ca cineva sa aibe pretentia de la mine sa mananc frunzele de salata goale inaintea fripturii…

Si cum dupa o masa copioasa e bine sa faci un pic de miscare, ne-am aliniat si noi in rand cu puhoiul de gura casca pe Crescent si Peel, unde se serba Formula Unu.

Si uite asa ne-am plimbat in lung si-n lat, am facut poze ca adevarati turisti, am admirat niste dansatori si artisti de strada, masinile expuse, lumea, trecatorii, moda strazii, terasele, florile…

In fiecare an iesim la fel, acelasi ritual (mai putin circul) si de fiecare data ai crede ca-i prima data.