Noile trenduri de emigranti

foto: socyberty.com

Ei bine, da, de cam un an de zile se observa de departe ca Montrealul s-a imbogatit cu o noua limba, si anume dulce graiul moldovenesc. Mai dragilor, traim o adevarata invazie de moldoveni. Sunt pretutindeni, ii vezi si ii auzi la fiecare colt, in orice magazin, oriunde. Si vin din ce in ce mai multi. Comunitatea lor a luat deja amploare. Au chiar si un ziar. Ce pot eu asa sa observ « facile » e ca sunt foarte determinati. Desigur orice emigrant e determinat mai mult sau putin (aviz celor ce se intorc la obarsie), insa moldovenii, sunt pe atat de determinati cel putin pe cat sunt chinezii. Sunt hotarati sa ramana, sa reuseasca, sa munceasca, sa-si croiasca un drum, nu se tem de inceputuri. Mi-am pus de multe ori intrebarea ce-l intareste pe un emigrant, de unde-si trage puterea sa mearga inainte chiar si atunci cand in fata lui se ridica zid dupa zid. Cand crezi c-ai cucerit o reduta, atunci constati cat de in urma esti, moment cand iti pierzi self esteem-ul. Ei bine, so far am doua raspunsuri usor de sesizat: fie fugi de saracia lucie ce te inconjoara, fie cauti sa-i dai vietii tale cat si-a urmasilor tai un sens mai stilat. Nu ma lansez aici sa dezvolt cazurile celor ce fug de regimul politic, social samd. Vorbesc asa in general de cei mai multi, care vin din lumea larga. Revenind la moldoveni, inclin sa cred ca se incadreaza in prima categorie. Desigur ca-s de admirat pentru cata vointa au!

Insa personal am un of. Vorbesc atat de tare, indiferent unde se afla, vorbesc ca si cand sunt convinsi ca nimeni nu-i intelege…Si daca n-am fost destul de clara, ia sa facem un mic exercitiu: vorbiti singuri sub dus si varsati-va frustarile, odata cu apa care curge pe sira spinarii…Cam ce cuvinte folositi? …..Mda, cam la astea ma gandeam si eu…

Ei, hai ca acum daca tot m-am pornit, s-o spun si p-asta, mi-e ciuda ca romanii situati la vest de Prut n-au aceeasi determinare cand vine vorba de schimbare…

Happy birthday Canada!

Da, azi e ziua Canadei. Azi se serbeaza 143 de ani de la crearea Confederatiei Canadiene. E o zi speciala cu atat mai mult cu cat a fost onorata de prezenta Majestatii Sale, Regina, Elizabeth II pe colina parlamentara de la Ottawa. O zi istorica, frumoasa, plina de rosu si alb, de stegulete, de defilari si de multa mandrie, acel « proud to be Canadian ». Am stralucit prin absenta mea de la orice defilare. In compensare, n-am pierdut insa discursul Reginei. ;)

Contrar tuturor asteptarilor, azi n-am fost deloc « prezenta » in peisajul istoriei locale. Nu mi-a stat inima deloc la serbare. Si apatia asta o resimt de cateva zile. Ma uit la inundatiile din Romania si plang la stiri. Incredibil, plang. Cine citeste aici, ar crede ca joc intr-o piesa ieftina de teatru de vara undeva uitata la margine de lume. Insa eu chiar asta fac. Trag concluzia ca-n forumul meu adanc am ramas romanca mai mult decat am crezut…Case, ziduri, animale, vieti, istorii de-o viata, toate au fost luate de ape…Ma sfasie durerea batranilor, neputinta si tristetea lor, iar in final, umila lor resemnare. Lacrimile lor sunt atat de grele si lasa rani adanci pe fetele lor brazdate, si asa de prea multa suferinta.

Cred ca pana la urma voi trai mereu intre doua lumi.

Copilarie fermecata

sursa foto: cache.kotaku.com

Mda, cuvintul copilarie are ca radacina, copil. Ce frumos este sa fii copil! Sa ai lumea ta plina de farmec, sa-ti fauresti vise, sa inventezi povesti, sa crezi in zane bune...Wonderful! Si cand toate astea se intampla in Canada, atunci minunea ia dimensiuni gigantesti. Pentru cine inca nu cunoaste, copiii aici sunt niste mici Zei. Si da, e normal sa fie asa. Fiecare pitic e zeu in felul lui pentru parintii lui. Insa aici un copilas e zeu suprem. Si ramane asa pana trece de la adolescenta la viata de adult. Mai tarziu, ii mai cad din trese, insa vreo 2 decade domneste ca un imparat.
Cand sunt mici sunt atat de dragalasi cu zulufii lor in aer, cu mainile in sold si batand dintr-un picior, cerand respect si supunere la oricine se intampla sa se zgaiasca la ei, indeosebi parintii! Atitudinea asta dictatoriala o remarcam indeosebi in centre comerciale. Ca imparati cu puteri depline ei nutresc o placere nebuna sa terorizeze lumea exact in spatii publice. Ce farmec ar mai avea datul in stamba inchis in camera lui, unde nu-l vede nimeni cat este de terorist? Desigur, parintii sunt extraordinar de calmi. Unii chiar zambesc, mai timid, dar ce conteza! Binecuvantata fie rabdarea lor. Putini sunt cei care efectiv sunt nepasatori, majoritatea poarta o masca. Ei stiu ca nu te poti enerva pe un bot de carne care se tavaleste pe jos si urla de plictiseala. Si asta pentru ca nu e normal, tu esti adult si te poti controla, daca n-o faci, cineva te vede iar altcineva te va judeca, la propriu. Bref, dam inainte cativa ani si ajungem la scoala in clasa 1. Si exact cand crezi ca fazele de altadata din malluri s-au dus, vine acasa si-ti spune ca daca tipi la el (nici macar nu pomenesc bataia!!)el anunta singur politia. Pai da, ei sunt invatati de mici, ca nimeni, dar absolut nimeni n-are voie sa-i abuzeze verbal sau fizic. Si asta e un luncru foarte bun, daca te numesti "parinte-cu-nervi-de-otel".

La scoala, pe masura ce anii trec, realizezi ca copilul tau este atat de bun, cu toate ca rezultatele nu reflecta exact ce-ai vrea... Insa iti zici, la atatea aprecieri si cuvinte de lauda primite la sedinte, se pare ca pe undeva tot tu ca parinte gresesti si vrei tot mai mult si tot mai mult. Partea proasta e ca nu poti face comparatii. Aici nu exista sedintele alea cu care ne-am obisnuit noi, toata clasa de parintii adunata in banci frumos cu dirigintele care-si varsa oful si-ti face odrasla cu ou si cu otet de fata cu restul de parinti. Nope, aici esti singur, parinte-profesor. Si pentru ca nu poti compara, si pentru ca oricat de prost merge tu auzi numai aprecieri, pana la urma, in drumul spre casa iti spui ca in mod sigur tu esti cel care gandeste stramb, ca planetele s-au aliniat iar ton petit chou e cel mai bun din clasa, cel mai istet, pana la urma, ce naiba, are cu cine semana asa destept! Wrong! Din grija fara de margini care li se aloca, ei nu sunt niciodata certati sau apostrofati. Cat de slabe ar fi realizarile si calificativele, ei sunt felicitati, aplaudati, si incurajati sa keep doing the good job! Mai derulam inainte cativa ani, la adolescenta. Aici, e cel mai greu. Acum esti liber sa te ratoi cat oi vrea la ton tresor, dar e in van. El are castile la urechi si la usa tre sa bati mai intai. Pfu, mai bine te abtii, ca doar de-acum esti meserias la asta...Nici profesorii nu sunt scutiti de crizele lor adolescentine cu ultimele zvacniri de aripi imparatesti. Eh da, asta a fost asa pe scurt, ca deja m-au ravasit amintirile copilariei mele si-l vad pe tata (Dumnezeu sa-l ierte) cum imi suiera printre dinti, "termina de mancat" sau "taci din gura" iar eu ascultam docila ca un soldat din armata tarului.
Pe scurt, in loc de concluzie, mi-as fi dorit sa-mi traiesc copilaria aici!

Fara fumuri

sursa foto: valdepot.free.fr

Asa traiesc de 7 luni batute pe muchie azi. Si nu ma plang, au contraire, imi vine sa topai de bucurie.
Am crezut ca sfarsitul lumii vine odata cu ultima tigara. Urmatoarea tigara dupa ultima a stat prêt de minute intregi in mana mea fara ca s-o mai aprind vreodata. Le-am abandonat cand inca mai aveam prin preajma inca 3 pachete neincepute plus unul déjà inceput. Le-am tinut mult timp in casa, ca o relicva a doua decenii de fumuri. Intr-un final le-am dat la altii mai disperati decat mine. N-as fi reusit niciodata sa renunt la ele daca nu as fi vrut si daca nu mi-ar fi venit din interiorul meu. Toate piedicile care le intampinam cand era vorba de fumat tranquille o tigara erau un nimic si le treceam cu vederea cu un stoicism memorabil. Desi, trebuie sa recunosc deschis si fara perdea, ca cu cat trece timpul cu atat se inaspresc legile si rigorile pentru fumatori. De pilda, aici, daca esti fumator, cel mai bine e sa renunti de buna voie, si asta pana n-ajungi la balamuc de cate oprelisti intalnesti la tot pasul. Aviz celor care emigreaza! Aici este interzis sa se fumeze in: baruri, restaurante, discoteci, institutii publice, taxiu, strand, partie de schii (unele!); scoli, liceee, facultati, spitale nu se fumeaza inauntru iar afara la o distanta de 8 metri distanta de zidul cladirii, in masina personala daca ai un copil mai mic de 12 ani inauntru. De-una-zi citeam in presa ca mai marii din Vancouver au votat o lege prin care se interzice fumatul pana si in parcuri. Ma astept ca in scurt timp si restul provinciilor sa imbratiseze bucurosi si voiosi decizia asta. Cel mai penibil e iarna, la minus 20C, cand vezi in fata cladirilor grupuri de fumatori iesiti la o tigara, stransi ca un ciorchine, zgribuliti de frig si batuti de vant …Viata grea!

sursa foto: zimbio.com

De la niste scandaluri de renume care au ajuns sa fie transate in tribunal si care au fost en manchette o buna bucata de vreme, acum anumiti (destui de multi) proprietari de apartamente / buildinguri adauga la contract o clauza speciala de non smoking. Cu alte cuvinte, nu inchiriaza la fumatori. In tutungerii n-au voie sa vanda celor sub 18 ani. Si asta e pe bune. Ai o mutricica angelica si tinereasca, esti invitat sa prezinti un ID. De mai bine de un an, prin lege, tigarile nu mai sunt tinute la vedere pe etajere. Ele trebuie sa fie ascunse de ochii oricarui cetatean adult sau minor in spatele unui paravan, special construit pentru asa ceva. Pe langa toate astea adauga si costul lor, care nu-i de ici de colo…Tigarile sunt un viciu destul de scump in Canada, as spune mai degraba un lux. Desigur, exista si varianta indienilor. Sunt muuult mai ieftine la ei, dar si calitatea lasa de dorit. Cred ca un mare procent de fumatori trec si dau binete la indieni. Poate nu sunt clienti pe viata sau permanenti, dar o buna bucata de vreme au incercat. Si asta repet, pentru ca un fumator nu se descurajeaza cu una cu doua. Incearca n-spe mii de variante, fum sa iasa pe nari si gura. Daca din coceni s-ar face tigari si-ar fi vandute la 2 centi tigara, sunt convinsa c-ar fi coada!
Si in toate astea, unii ar putea intreba unde sunt drepturile fumatorilor. Dragii mei, nu sunt ipocrita, am fost de partea asta a baricadei 20 de ani, dar o spun deschis, ei n-au drepturi. Ei sunt priviti ca niste paria ai societatii. In zilele astea numai fumator sa nu fii!!

Le temps des sucres

sursa foto: granby.aminus3.com

Dupa ce s-a aprins atmosfera in ultimele postari, am zis s-o las mai moale si sa nu ma mai lansez in subiecte care incing creiere anonime. Inspirata fiind de vremea primavaratica de afara si pentru ca le temps des sucres e in plin sezon, mi-am propus sa fac un mic rezumat despre ce inseamna asta.
Cam asa, prin martie-aprilie se recolteaza din artari acel faimos sirop. Prilej de bucurie si iesire cu familia la diversele ferme, popular numite « cabanes à sucre ». Anul asta, datorita vremii calduroase, artarii au inceput sa produca sirop mult mai devreme decat de obicei. Dar ce se intampla de fapt? In perioada dezghetului prin tulpina artarilor circula o seva – numita si apa de artar. Aceasta este colectata cu niste tevi atasate la galeti unde picura seva. Grosso-modo. Sunt necesari cam 40l apa de artar pentru a se produce 1 litru de sirop. Seva contine 97% apa, sucroza, fructoza, glucoza si vitamine. La inceputul sezonului, siropul are o culoare galben –auriu. Cu cat avansam spre sfarsitul sezonului, culoarea devine mai inchisa – spre maro – auriu. Deasemeni si gustul difera. Exista doua clasificari ale siropului de artar: una federala, una provinciala. In principiu, clasificarile se aseamana si respecta aceleasi linii. In sensul ca: se porneste de la categoria 1 – foarte limpede si se merge pana la categoria 3 – inchis la culoare.

sursa foto: couleurs-quebec.eu

Toata aceasta indeletnicire era cunoscuta inca de pe vremea ameridienilor. De fapt, ei sunt cei care-au initiat primele colonii de francezi, mai ales pentru producerea zaharului din seva de artar. Bref, nu vreau sa aprofundez partea asta cu istoria. Vreau insa sa aduc in atentie aceste populare ferme – cabanes à sucre. Ele reprezinta o parte din traditia quebecoiza. Si mai mult de atat, an de an fermele astea, prin oamenii care le conduc, duc traditia mai departe, ramanand marturie peste ani. In perioada asta a anului, fermele isi deschid portile si casa pentru oaspeti. Se fac drumetii prin padure, cu calul sau pe jos. Dupa ce te declari obosit, cu obrajii rosii si flamand e vremea sa intri in casa sa te ospatesti. Mancarea e traditionala pentru ei si « udata » din belsug cu sirop de artar. Se serveste: supa de fasole, mancare de fasole cu slanina (ca mancarea noastra de fasole cu carnati, numai ca e dulceaga), omleta cu jambon, carnati, clatite cu sirop de erable, cartofi taranesti si « oreilles de crisse ». Despre astea, ce sa spun, sunt jumarile neaose romanesti. Insa daca stai de vorba cu vreun localnic, se jura in gura mare ca-s traditionale si fac parte numai din cultura lor gastronomica. Cu uimire am constatat ca si wiki zice la fel. Bref, nimic din ce se serveste acolo nu-i nou sub soare sau strain romanilor, obisnuti cu porcul de Craciun. Ce difera insa, e faptul ca ei fac ce fac si mai stropesc cu niste sirop de erable. Dupa ce te indopi bine, ti-ai marit colesterolul, te-ai indulcit pana peste cap, nu-ti ramane decat sa te ridici de la masa si s-o iei la vale spre casa, de-a dura sau cu masina, fiecare dupa plac.

sursa foto: flick.com

Daca ai copii mici, e misto sa-i mai scoti din casa, ii plimbi prin padurice, le arati galetile…dar ce-i incanta cel mai mult e faza cu « la tire d’érable » Siropul ala se incalzeste bine si se pune asa frumusel pe zapada iar cu ajutorul unui betisor / lingurita n-ai decat sa faci ciubucuri de supt.
Oare in Romania de ce nu se face nene asa ceva? Ok, n’avem artari, dar avem vita de vie. Toamna se face mustul la tara. Participa toata suflarea cu mic cu mare la culesul viei si la must. Ce, niste turisti p’acolo prin ocol ar impiedica? Fermierul mai scoate un ban in plus iar turistu’i fericit macar si pentru gura de aer care-a luat-o. Uite, asa cum fac astia aici organizat: iti arata pomii, galetile, te plimba cu calul, iti fac cateva bombonele pe gheata, te pun la masa si-ti trag o fasole cu slanina si-un bol cu jumari – si uite traditia! À la prochaine!

Phil, Willie, Sam si Fred

sursa foto: www.groundhog.org

Ce au toti in comun? Ei bine, toti sunt marmote si toti sunt VIP-uri cunoscute pe Continentul American. Lucreaza doar o zi pe an, adica azi, 2 februarie. Jobul lor - sa prezica cat de lunga va fi iarna.
Dar sa nu se produca confuzii! Fiecare e stapan pe plantatia sa astfel:
- Phil - in Pennsylvania
- Willie - in Ontario (are si-o statuie! si e alb in comparatie cu celelalte)
- Sam - Nova Scotia
- Fred - Quebec
Fred e debutant. Anul asta a fost prima lui zi de predictie si implicit de job. La cat mai multe!

Dupa cum se observa ei (sau ele) nu traiesc in aceeasi vagauna dar au facut ce-au facut iar anul asta s-au aliniat si-au prezis cu toti acelasi lucru: iarna lunga, inca 6 saptamani, si asta pentru ca toate marmotele si-au vazut umbra.Daca afara este soare, marmota "isi vede umbra", ea se sperie si intra repede in vagauna iar noi oamenii tragem concluzia ca iarna mai dureaza inca 6 saptamani. Daca afara este innorat, marmotei ii place, si decide sa mai stea o leaca afara. In cazul asta ea nu-si vede umbra (ca n-are) si noi spunem ca primavara e aproape.

sursa foto: torontoist.com

Acum, daca ma intrebati parerea mea personala, cu umbra sau fara umbra eu nu vad firul ierbii pana prin mai...Dar deh, asa pentru moral, si pentru o mica diversiune, aceste marmotele au si ele farmecul lor. Anyway, in fiecare 2 februarie, ele sunt actorii principali la fiecare buletin meteo. Dragutele...

La cumpana dintre ani

Iata c-am ajuns si-aici. Un an se incheie, altul incepe. Oamenii privesc in viitor cu speranta si cu incredere. Si eu privesc la fel, in cea mai mare parte…Insa acum privesc spre trecut, spre trecutul indepartat. Spre trecutul pe care nu l-am trait si pe care n-am cum sa mi-l amintesc. Si cu toate astea mi-l pot imagina…gratie cartilor si muzeelor. Tocmai am vizitat un astfel de muzeu. E in aer liber si e viu. Acum in plin sezon de sarbatori e plin de lumini, mii, zeci de mii, toate culorile. E vorba de Upper Canada Village. E a doua oara cand il vizitez. De data asta a fost special pentru festivalul de lumini. Nu regret c-am mers pana acolo, nu-mi pare rau nici c-am strabatut ulitele satului pe un frig de crapau si pietrele, noroc ca din casa in casa puteam intra si puteam sa ne reconfortam cu o ciocolata calda eventual. Pe scurt e vorba de un satuc care conserva atmosfera anilor 1860. Pe timpul verii este animat exact cum ar fi fost in anii aceia. Oamenii sunt imbracati ca pe vremuri, au aceleasi indeletniciri.

Exista o bisericuta, un fierar, brutar, cizmar, croitor, asa zisul magazin satesc, casa doctorului, scoala, posta, branzar etc. Casele pastreaza acelasi iz de acum 2 secole. Impresionat este ca poti vizita fiecare casa si poti asista la fiecare indeletnicire specifica. Exista pana cand si-un atelier de facut maturi! In casa brutarului mereu cuptorul e plin de paine, iar mirosul, ei bine, mirosul e mirobolant… Vreau sa atrag atentia inca o data. Acesta e un muzeu. Nu e un satuc real in care traiesc oameni in zilele noastre. Lumea acolo joaca teatru, insa joaca atat de bine, si totul da senzatia de autentic, incepand de la case (astea chiar sunt) si continuand cu locatarii satului cu imbracamintea lor de epoca si cu ocupatiile lor care si le desfasoara sub ochii tuturor. Ah, si uitam sa va spun unde-am poposit si-am cascat ochii cel mai mult! In magazinul satesc. Deh, asta cu magazinele mi se trage din epoca de azi, meteahna grea! Si cum spuneam, interesant de vazut acolo era raionul de pomezi facatoare de bine. Cate ciudatenii: ierburi, alifii, prafuri, ceaiuri…si alte minuni cu care se tratau pe vremea aceea. Si toate puse asa in sticlute mititele cu dop. Cu putina imaginatie puteam spune ca eram intr-un laborator medieval de chimie.

Iarna nu mai este atat de animat, insa in contra balanta sunt luminitele de care vorbeam mai sus. Un adevarat festival. Si daca in inchipuirile mele incercam sa-mi imaginez un peisaj feeric de iarna, ei bine, acel peisaj este aici, la Upper Canada Village. Prima senzatie iti taie rasuflarea si cu cat intri mai adanc in peisaj cu atat patrunzi mai mult intr-o lume de basm.
It's worth the trip. Chiar si numai pentru doua ore, merita sa te teleportezi un secol –doua in trecut.
La multi multi ani in viitor!!!! Meilleurs Voeux 2010! Happy New Year 2010!!!!

Sursa foto: attractionsontario.ca, fencibles.ca

Toamna in culori

Am pornit agale pe strazi cu un singur scop in cap: sa iau seama la culorile si transformarile din natura. (asta dupa ce vara a trecut fara sa-mi dau seama cand…)

Galben:


Oranj:


Rosu:



Trick or treat




Inca putin si vine iarna...:))

Hors de tout doute raisonnable

Acest “beyond a reasonable doubt” nu-mi da deloc pace de ceva timp incoace (na, inca putin si trec la poezie, ca prima rima déjà mi-a iesit din condei, sau tasta, whatever) Si cum spuneam, de cateva zile analizez pe toate fetzele si toate contextele fascinantul « hors de tout doute raisonable » (pe romaneste am traduce cam « dincolo de orice dubiu / indoiala rezonabil/a), termen indelung utilizat in dreptul penal. Nu ma lansez acum in explicarea a ceea ce inseamna asta, insa am sa zabovesc asupra acestui « raisonnable ». Va zic sincer, eu n-am intalnit cuvantul « rezonabil » atat de des utilizat pe cand traiam in Romania, pe cat de des ma lovesc de el aici. Si m-am ciocnit de acest « reasonable » in atatea moduri si feluri, ca le si enumar rapid - pe de o parte: reasonable doubt, grounds, person, faith, pe de alta parte avem: délai raisonnable si accommodement raisonnable - toate apartinand unei intelegeri intuitive sau de bun simt derivand din context, as putea spune chiar … reasonable comprehension… si cu toate astea am inceput sa am propriile indoieli. Sunt asaltata si sufocata de atata rezonabil, rezonabile si rezonabili.

Unde mai pui ca ce poate fi complet resonabil pentru mine poate fi absolut ne-rezonabil pentru altul …adica imi e dat sa vad extrem de multe culori si nuante ale aceluiasi rezonabil, ca sa nu mai vorbesc de « reasonable limits »…Adica care sunt acele limite rezonabile, si la cine raportam acest rezonabil (sunt convinsa ca un american are alte reasonable limits spre deosebire d’un japonez, sau arab sau chinez, sau whatever)

Si cat reprezinta un délai raisonnable? (o ora, o zi, o saptamana?)

Si ce inseamna sa fi o persoana rezonabila?

Dexul imi explica ca rezonabil e cel care are un comportament rational, cu judecata, cumpanit, cuminte, care se mentine in limite normale, nimic iesit din comun, fara exagerari, cumpatat &co. Potrivit acestei definitii nu prea ma reprezint personal ca o persoana rezonabila 100%.. hm…

Si cu cat trece timpul si mi se dezvaluie alte notiuni de rezonabil realizez ca pana la urma rezonabil e ceva atat de relativ…si asta v-o spun « beyond a reasonable doubt »!

Cand iti cauti linistea…

Nu cred ca exista loc mai potrivit pentru reculegere, rugaciune, multumire si recunostinta decat Oratoriul St Joseph - cea mai mare biserica a Canadei cat si loc de pelerinaj. In fiecare an primeste mai mult de 2 milioane de vizitatori de pretutindeni din lume, veniti pentru reculegere, cu credinta in suflet sau cu sperante de mai bine.

A fost fondata in 1904 de « frère André », un religios quebecois sarac, dar cu credinta enorma in puterile vindecatoare ale Sfantului Iosif – credinta care de altfel ii confera si lui puteri miraculoase de vindecare a bolnavilor, acolo unde medicii nu mai dadeau nici o speranta de vindecare.




In spatele oratoriului se afla, de altfel si capela lui Frère André. Peretii capelei sunt captusiti cu panouri de multumire in semn de recunostinta de la miile de persoane vindecate.







Atat in cripca cat si in capela pe ziduri sunt atarnate carje, multe de tot, sute, poate mii. Sunt ale celor care veneau ajutati de carje si plecau fara ele, vindecati…prin miracol. Nu e deloc uimitor sa vezi oameni care urca scarile spre Oratorium in genunchi. In credinta populara se spune ca daca-ti pui o dorinta si urici cele 283 de trepte in genunchi, la un moment dat dorinta devine realitate.

In interior exista o orga imensa. Daca ai sansa sa asculti un concert de orga, sunetele care razbat, pot spune cu mana pe inima ca sunt divine. Daca nu exista nici un concert cand te nimeresti in vizita, atunci exista o liniste apasatoare, o liniste grea si aparte care vine de departe… Atat de coplesitoare si de adanca incat, cand iesi din nou la aer, afara, ai nevoie de cateva minute bune sa-ti revii din transa.
Cand am vizitat prima data Oratoriu, a fost poate la o saptamana- doua decand aterizasem aici. Cineva ne spusese si noua, ca un sfat parintesc “mergeti fratilor la Oratoriu, luati o gura de aer, va plimbati si va si rugati sa va mearga bine p’aici”. Cand am ajuns, pe vremea aia nu cunosteam nimic din miracolul care-l invaluie…Insa al doilea lucru care mi-a sarit in ochi a fost multimea de oameni care urcau scarile in genunchi…Tipu stia bine ce spune…De plimbat ai pe unde te plimba, gradini de o frumusete rara inconjoara biserica, cu flori care mai de care mai colorate si mai parfumate, bancute la umbre, printre pomisori si statui de piatra care reprezinta Drumul Crucii.

Ca sa nu mai vorbesc de peisajul care-l ai de sus, o panorama frumoasa deasupra orasului. Datorita faptului ca este amplasat pe o colina, ai sansa sa-l zaresti aproape din orice colt al orasului.

Este practic cel mai spiritual punct de reper pentru cei care si-au pierdut busola…(atat la propriu cat si la figurat). Mi se intampla uneori sa ma numar printre acestia…

Conspiratia reciclarii

Va spun sincer, cu cat reciclez mai mult, cu atat devin mai paranoia si-am senzatia ca o intreaga conspiratie se tese-n jurul meu, asa ca o panza de paianjen…Lumea civilizata de-aici m-a asaltat cu tot felul de sloganuri si campanii publicitare despre cum se recicleaza corect si eficient. Ca un bun, docil si respectos cetatean ce sunt, m-am pliat pe cat am putut (omeneste vorbiind) in favoarea reciclarii. Totul e foarte bine pus la punct, exact ca intr-o conspiratie. In basement am trei containere diferite cu poze si desene pe ele (sa nu cumva sa confunzi ceva) : sticle, hartii, plastic. Edilii orasului ne-au pus pe usi cate un afis in care ne aduc la cunostinta sa spalam bidoanele de ulei inainte de a le recicla la plastice…(No comment !!! ) Le triez cu grija inca din casa la fel: 3 pungi ecologice ptr fiecare sortiment, mai putin cele de ulei care le arunc la gunoiul comun (sic). Mai aveam si-un borcanel pentru baterii…cutiile goale de vopsea aveam grija sa le duc la un centru special construit de primarie ptr depozitarea lor. De cand am fost asaltati de sacosele ecologice, am in casa vreo 50 (mai mici, mai mari, dreptunghiulare, patrate, de vinuri, colorate, pictate cu rombulete, floricele si fluturasi. Am o gama atat de mare de modele si culori ca acum cand plec la piata mi le asortez la poseta si la pantofi. Uneori e o oboseala inutila, sa ma ambalez pe care s-o port azi, intrucat in fata magazinului le uit in masina. Exista si pentru uituci afise : « Don’t forget your Eco bag » sau « N'oubliez pas d'apporter vos sacs » .

Too late, de intors la masina nu se mai intoarce nimeni, lenenea invinge simtul civic…dar mi se intampla din ce in ce mai rar sa-l uit, déjà il consider un accesoriu, asa ca poseta sau margelele (slava Domnului ca n-am ajuns inca sa mi-l atarn si p’asta de gat…desi dupa cum evolueaza lucrurile in sfera asta…nu-s departe!) Mah, acum sincer, povestea asta cu sacii ecologici mie imi place pentru ca-mi aminteste de vremea copilariei, cand mergeam in piata cu sacosele de rachita, scuzati, rafie vroiam sa spun…pot spune c-am evoluat frumos de-atunci). Trec in revista alte aspecte ale protectiei mediului inconjurator. Folosirea detergentilor bio. Ei bine, aici inca nu m-a castigat nici o companie de partea ei. Dupa ce-am vazut pe bluzele si sosetele tribului meu ca n-au nici un efect de curatare / albire am renuntat definitiv la detergentul bio. Astept noi inventii! Ma aburesc astia la TV din 3 in 5 reclame isi mai amintesc si mai baga una cum ca-i bine si sanatos sa cureti murdaria din casa cu bicarbonat de sodiu, si asta tot in folosul planetei. Mi-am cumparat o cutie si-am purces la treaba. In afara de a transpira abundent si de a fi in pragul unei pareze de mana de atata frecat n-am obtinut nimic. Bref, nu stiu cum naiba, dar cand vine vorba de produse de curatat bio, nu ma pot atasa de ele nici daca mi le da cineva gratis. Mai zilele trecute rasfoiam pe wc-u o revista art-deco baie si bucatarie. Imi pica ochii pe-o reclama mare si colorata strident. Era vorba de WC-uri, ultima tehnologie, ultimul racnet, ultima inventie : consum extrem de redus de apa + un sistem (ma scuzati, n-am inteles exact termenii utilizati) care facea « en sort » ca nu puteai sa tragi apa decat dupa un anume interval de timp, destul de luuung! (ei considerau asta un sistem de protectie) De parca ar exista oameni care si-au facut un hobby din a trage apa la WC-u !!! Sa n-aduc pe tapet momentele dupa care-ai mancat prune si-ai baut lapte… Inutil sa-mi imaginez!

Nu stiu altii cum sunt, insa eu cand cobor in basement, cocosata cu cele 3 sacose (plastic, sticle si hartie) si cand defilez pe strada cu sacoselele mele re-utilizabile si colorate imi creste adrenalina-n mine si ma simt coplesita de-atata civism ce mi-a intrat in creier. Conspiratia si-a facut datoria, m-a educat.

Vara

A venit vara, de doua saptamani. Afara e soare, cald si bine. Vantul nu bate si ploaie nu pica din cer. Drept urmare, it’s time to get a life. Imi justific pana de idei si absenta pe motiv meteorologic de mare bucurie. Pour la même raison am abandonat si ideea de masa.

Cui naiba ii mai pasa? Cand acum te contopesti cu iarba si natura si cand iti sade mai bine la un picnic decat intre patru pereti? Afara, pescarusii isi dau concurs de cantat, bucurandu-mi diminetile cu glasciorul lor pitigaiat si certaret.

Veveritele zburda din sosea in pom si din pom pe terasa, muscatele au inflorit runda a doua…De bucurie am spalat si masina si mi-am cumparat si vreo cateva bluzite de vara si era sa uit, si doua gentute (tot de vara), ca deh, daca tot a venit, sa ma primenesc cum se cuvine…

Si pentru ca tot sunt intr-o stare zen, am « urcat » din nou pe Mont Royal sa admir, intr-un soare mai mult decat generos, minunea de oras in care traiesc.

Cam asta vroiam sa va spun, si-mi iau talpasita rapid ca afara-i inca soare si-mi trag frumusel un sezlong cu o carte buna in mana dreapta si un whisky in stanga…

La vie est belle, zau!