Minciuni

N-am crezut ca voi apuca sa traiesc o zi in care sa-mi fie greata de cate minciuni support,  inghit si trec cu vederea zilnic…A devenit viral, ca sa folosesc o exprimare de top!

"Buna! Ce faci?"

"Bine!"

Care de fapt se traduce prin «  pe cuvant ca nu vrei sa stii exact ce fac . I’m struggle to survive and to control my depression! “

« Ceva nou? »

« Nu, nimic!"

Care se traduce prin «  de fapt am golit toate creditele, toate liniile de credit si acum sunt intr-un mare shit si nu stiu ce sa mai fac… the life sucks! »

« Mi-era dor de tine! »

« Serios? Si mie! »

Care in traducere libera inseamna ca “I don’t really give a shit! Nu ma gandeam deloc la tine and I barely have an idea you really exist!”

“ Esti sigur bine?” Parca nu esti in apele tale”

« Da sigur! Totul e OK »

Care inseamna de fapt «  fuck you with your questions. Ce, esti maica-mea sa ma intrebi atatea?”

« Ce zici? Ne vedem in weekend?”

“Da, poate, sigur! Te sun vineri”

Asta inseamna ca vineri e o zi care nu exista in calendar, ca de fapt, as vrea sa ne

" vedem"   in poze,  daca se poate pe facebook, sau whatever…dar nu mai insista atat cu chestia in carne si oase...

Si ajung si eu sa cred trei sferturi din minciunile spuse de altii si uite asa devin o nesociabila si o neadaptata a acestui secol al minciunii.

Acum zece minute a sunat telefonul. Era contabila. Mi-a spus sotul sa raspund si sa socializez. Am facut-o atat de natural incat ai fi crezut ca suntem cele mai bune prietene de mai bine de un veac…Pana la urma, ce-i rau in ati exersa niste talente ascunse! Numai minciuni! Nici macar nu mai stiu cand am formulat o fraza care sa contina numai adevar…

And on top of all,  I love listening to lies when I know the truth!

Batranetea

M-a lovit de ceva timp o chestie care imi da de furca…batranetea.

Am citit de curand un articol despre o mare vedeta. Se lamenta c-a imbatranit!

Mah, pai mie mi se pare de-a dreptul o idiotenie  si-o prostie dusa la extreme sa te lamentezi c-ai imbatranit…In loc sa fii recunoscator Cerului ca ti-a dat zile. Adica acum, in vremurile astea care le traim, e o stupiditate sa te plangi ca ai imbatranit! Din contra acum suntem intr-o continuua competitie unul cu altul, cu vecinul de palier, de strada, de birou, cu prietenii cei vechi, cu straini de care nu stii nimic, chiar si cu vip-urile, cu chinezii din tara lor si din alte tari, cu indienii de pretutindeni si cu orice popor care ar fi gasit cheia spre eternitate, sau ma rog, spre batranete vesnica sau cat mai lunga…Acum cand esti disperat sa incerci toate leacurile naturale, algele si radacinile, toate  ierburile din apa si de pe pamant…

Eu, sincer, nu-mi este suficienta burta sa ingurcitez toate sucurile despre care citesc si pe care vreau sa mi le fac la storcator…Daca ar fi sa beau numai plante naturale stoarse 24h/24 si tot nu-mi ajunge stomacul…Deunazi, mi-am cumparat 10 kile de grau, hotarata sa-l beau incoltit verde-frumos. Daca adaug la asta sucul de sfecla cu mar si morcov, despre care am citit ca-ti curata ficatul (si sincer am nevoie , ca deh, mai exista si vin cu care ma intoxic in weekenduri…), asa…adaug si niste « lapte » de migdale (care face bine la creierul obosit si stresat), continuam cu ceai de cimbrisor, ceai de musetel, verbina, cretisoara, leustean, patrunjel, cicoare and co si sa nu uit de nelipsitul ceai verde cu care incep ziua…unde ajung??? Eu personal n-am gasit inca calea de mijloc…

In plus de asta, mai exista intrebarea, bun, imbatranesti, dar cum? Singur? Ce poate fi mai trist dupa o viata de om, lunga cu urcusuri si coborasuri, cu bune si rele, fericiri, tristeti, cum sa imbatranesti singur? Brrrr…Ar fi atat de dureros…

Deci, zau asa, in lumea noastra cu toate chimicalele ingurgitate pe toate caile, cu aerul poluat pe care-l respiram, cu smog, cu pestii cu mercur pe care-i mancam, cu puii artificiali, vacile si porcii plini de hormoni, in lumea asta toxica in care traim, sa te lamentezi c-ai imbatranit mi se pare o  blasfemie cand ar trebui sa faci mii de plecaciuni si sa multumesti pentru cat de norocos esti…

Si sa inchei intr-o unda vesela, o mare actrita a spus « batranetea este pentru cei curajosi » 

Am I?

Hristos a inviat!

Nu ma lansez in nici o pledoarie despre mine sau despre altceva (desi ar fi una care-mi da fiori). Voi fi foarte scurta. Doresc Paste fericit tuturor pritenilor mei virtuali. Astept primavara. Stop.

Succint: ca tot omu’ credincios am tinut post o saptamana (am descoperit azi noapte cat de minunat e laptele!!!!), am vopsit oua, am facut pasca, mers la Inviere…si restu’…Zilele astea, cumva ma simt mai aproape de cele bisericesti si parca, cumva am atins si linistea sufleteasca, iar cu toate astea intarita ma gandesc cu drag la toti pretenii mei reali sau virtuali. As vrea sa ciocnesc cu toti un ou, asa ca eu va zic tuturor « Hristos a inviat »!

Craciun Fericit

Mai e un pic si Mos Craciun ne bate-n geam, sau aterizeaza direct pe hornul casei, sau apare’n pragul usii, depinde de imprejurari… El vine sigur in fiecare an, chiar daca e recesiune si chiar daca n-are tolba atat de umflata ca in alti ani.

De venit vine si lasa fiecaruia cate un mic cadou, chiar daca nu-l primesti invelit in hartie poleita…Mos Craciun imparte caldura si pace-n suflet….si multe cadouri, daca n-a cazut Bursa…

Eu le urez tututror celor ce ma citesc sa aiba parte de un Mos Craciun care nu depinde de indicele bursier, Craciun fericit si sarbatori pline de magie. Si va mai doresc sa traiti un mic miracol.

Si nu in ultimul rand, nu uitati ca "there’s nothing sadder in the world than to awake Christmas morning and not be a child". (spunea - Erna Bombeck)

Suntem egali

Da, desigur in fata legii, suntem egali. Legea e desupra tuturor. Stim asta. Nimic nou.

Sunt insa situatii in care unul e mai cu mot, mai destept sau mai pilos. Cunosc situatii de gen de pe vremea cand inca eram in Romania si-mi mancam covrigul de dimineata in statia de masina. Pentru ca autobuzul venea numai la multiplu de 30, in statie cand suna ceasul fericit de trecea masina eram déjà lejer 40 de persoane. Desigur, se urcau primii cei care aveau inaltimea si greutatea peste medie iar tupeul cat caru’. Sa nu mai amintesc cum in spital nasti « mai usor » si mai uman daca te « distingi » prin ceva sau cu ceva. Oho…si lista continua. Desigur asta se intampla in Romania.

Ca aici altfel sta treaba. Suntem prinsi intr-o isterie nebuna vis-a vis de gripa AH1N1.

Sursa foto: allisongregoryfineart.com

A inceput campania de vaccinare. In unele centre cozile se fac din timpul noptii. Cu toata incertitudinea care planeaza asupra vaccinului, oamenii merg la vacinare, poate cu indoiala in suflet, dar merg. Spitalele sunt cu urgentele pline la refuz. Oamenii sunt panicati. E o isterie colectiva. Pe fondul acestei nebunii, s-a intamplat ca un ministru sa ajunga cu copilul lui intr-o astfel de urgenta a unui spital, tot din cauza gripei. In sala de asteptare erau parinti cu copii asteptand sa vada un medic de 5-6 ore. Ei bine, acest ministru ajunge la spital, la triaj, si la nici 20 de minute baiatul lui e chemat sa fie vazut de un medic. A inceput o adevarata razmerita acolo, in sala de asteptare. Adica, cu ce e mai breaz baiatul ministrului decat oricare copil d’acolo, care déjà astepta de 6 ore ? Cazul a fost mult mediatizat. S-a ajuns pana acolo incat ministrul sanatatii a afirmat ca va concedia orice asistenta care va mai face vreun favoritism cuiva, indiferent de statutul social sau politic. Timpul de asteptare depinde de gradul de urgenta cu care-ai fost « diagnosticat » la sala de triaj, numai de asta si de nimic altceva. De cand cu asta, ziaristii-jurnalisti au mai descoperit cum un anume cantaret de p’aici s-a vaccinat prioritar pe baza cantecelor fredonate de-a lungul anilor, ci nu pe baza factorilor de risc. Cantaret care la fel a fost aratat cu degetul, ca si ministru din poveste (ulterior dinsul a declarat ca baiatul sufera de astm si de asta a fost luat si vazut in prioritate). Pentru mine, aspectele astea conteaza mai putin. Eu am ramas surprinsa de atitudinea luata impotriva acestor « scapari » omenesti.

Pe cat de ireal pare, pe atat de adevarat este, aici lumea chiar reactioneaza.

Mai departe de banalul “hi”

Se afla un om, pe care-l cunosti sau nu. Dar ce vorbesc eu aici, « cunosti », e un cuvant mare, poti cunoaste o teorema, o formula matematica, o compozitie chimica, ziua in care esti sau te-ai nascut, anul…dar nu un om! Omul e prea complex pentru a-l putea cunoste. Nici macar persoana proprie nu poti spune c-o cunosti. Cand nu te astepti ai cele mai nebanuite reactii de care te miri cu orele sau anii singur. Si daca nu te cunosti si nu cunosti pe nimeni cum naiba poti trai, fara repere? Pai sistemul e ordinar de simplu. Ne creem fiecare puncte de observatie si indicatoare personale care raspund unui mecanism de recunoastere propriu si individual. Daca parametrii trasati imaginar se dovedesc a fi eronati in realiate, too bad, ai gresit si te-ai trezit ca mergi agale pe un camp minat si fara puncte de control. Odata cu reperele se pierde si identitatea. Fara identatite, tot ce se deschide in fata ta este un gol, atat de adanc ca te intrebi daca vreodata ai putut intr-adevar sa recunosti si sa pozitionezi cu adevarat omul ce se afla in spatele banalului « hi ».

Si nu stiu cum, prin ce alchimie sofisticata, tristetea, care-o resimti dupa ce pierzi toate sistemele de coordonate, este atat de adanca si direct proportionala cu golul ce tocmai s-a creat…

Blogarit in loc de presa

Nu dispun de mult timp liber, am mai spus-o, insa tin s-o mai amintesc o data, pentru ca suntem intr-un alt context acum. Trag de mine sa apuc sa vad stirile de la miezul noptii, si asta pentru ca am senzatia ca n-am trait daca nu stiu ce s-a mai intamplat pe mapamond si-n urbea mea. Uneori ma umplu de mai multa placere devorand stirile decat un film. Insa, de la o vreme-ncoace m-a pocnit o alta meteahna, ultimul escape de care aveam nevoie. Blogaritul. Meteahna grea, pentru cineva care isi doreste din rasputeri sa detina puterea magica de-a dilata timpul…In definitiv daca nu mai citesc presa si ma rezum la televizor, blogaritul il asimilez tot cu informatia, un alt fel, ce-i drept. Mi s-a deschis, virtual, o noua lume. Virtual pentru mine, insa personajele sunt oameni reali cu trairi, emotii, bucurii, tristeti, pasiuni si alte cele.

Ma lansez din blog in blog cu un avant demn de invidiat de orice atlet la sarituri. Si uite asa mai aflu si eu cum de pe situri chinezesti poti comanda, la sume derizorii, ceasuri – imitatii foarte reusite de Hugo Boss, Gucci &Co, in alta parte, cu un simplu clic sunt teleportata in magnificul NY, nici macar n-am nevoie de imaginatie, ca sa vad cu ochii mintii toata maretia lui, gratie povestitoarei, care reda atat de minunat in cel mai mic detaliu, fiecare straduta. Daca m-am plimbat destul prin NY, ma intorc pe batranul continent, ma opresc in Portugalia, unde am gasit o fata, stand la malul marii si facand bilute din lut care in final prind contur in margelute, dar nu oricum, fiecare sirag poarta o povestea unica. Plec din Portugalia ca sa poposesc un pic in Spania, un pic in Franta, unde ma pun la curent cu viata culturala, nu uit sa dau o raita rapida prin Italia unde imi clatesc ochii cu un album de fotografii pe care le ador. Si nu in ultimul rand poposesc in Romania intr-un loc plin de caldura si mult farmec. In lectura de acolo imi gasesc refugiul daca vreau sa uit de toate rautatile lumii. Cand sunt in toane bune imi arunc ochii si pe situri cu de-ale gurii, insa mai rarut…Am nimerit si pe unele bloguri de-am luat-o la goana numai dupa primele doua propozitii. Deh, se mai intampla. Unii n-au nimic de spus sau povestit si cu toate astea scriu.

Pana la urma e si blogaritul asta un act de socializare…

Romanii – mai cu mot decat oricine

Am tot evitat sa vorbesc despre ei, sa-i descriu, sa-i clasific, sa-i critic sau sa-i laud…Sunt una dintre ei, totusi, chiar daca acum am un alt pasaport. Si contrar aparentelor, prefer totusi sa ma tin cat mai departe de ei, in multe privinte.
Se detaseaza net de gloata prin faptul ca sunt: destepti, ingeniosi, creativi si inteligenti. Nu chiar toti...sa nu exageram...
Au insa lacune mari cat Pacificul la tot ce caracterizeaza partea umana.

Relatiile inter-sociale reprezinta pentru romani cel mai mare deficit insa ne bucuram ca posedam cea mai invaziva, exploziva si expansiva doza de invidie. Pentru un roman chestii de genul : « buna ziua », « hi », « ce mai faci », « la multi ani », « felicitari » sunt aspecte pur fantasmagorice, chestii care numai o minte bolnava le-a putut inventa…Si pentru ca tacamul nu-i complet, ei se cred superiori tuturor - cei mai buni, cei mai destepti si cei mai perfecti.

Noh, ma opresc aici ca inca doua randuri daca mai scriu, incep sa ma transform, iar varianta asta n-am luat-o in calcul!

Just people…as I see them!

I love people! Ok, nu sunt chiar asa inima sparta, am si eu preferinte, ca tot omu’, si la fel am cateva specii de natii cu care chiar n-as vrea sa am nici macar un contact, nici macar visual.
Caracterizarea de mai jos e pur subiectiva, imi apartine si se bazeaza strict pe experienta mea avuta de-a lungul anilor cu diverse natii.
M-am bucurat dintotdeauna c-am nimerit intr-o metropola multiculturala renumita (printre altele) printr-o bogata diversitate etnica. Lasand la o parte faptul ca la inceputuri ma credeam cumva intr-un fel de turnul Babel, experienta asta m-a imbogatit spiritual, sa-i zic. Acum, sa ma pui sa traiesc in mijlocul unei singure si unice natiuni, zau ca mi s-ar parea monoton si m-ar podidi o plictiseala vecina cu lehamitea.
« Universul meu » actual se amesteca cu cel al asiaticilor, arabilor, indienilor, negrilor, est Europenilor, nativilor, vest Europeni, americani, englezi, irlandezi, scotieni etc…Fiecare, de son cote, reprezinta un popor, o natiune, o tara, un continent…Unii sunt buni, altii sunt rai…Dar cine-i perfect?

Chinezii – sunt ca si o casta, cu greu le strapungi zidul ce si l-au creat. Majoritatea lucreaza si socializeaza numai intre ei. Cei mai instariti detin restaurante sau « depanoare » (un fel de butique-uri unde te « depanezi » de orice nimic si maruntis de care ai nevoie rapid) Altii mai nevoiasi lucreaza in uzine de tricotaj patronate tot de chinezi, dar mai instariti. Altii cresc in beciul casei iarba; unii 2-3 altii o cultura intreaga. Pana-i prind si-o iau de la capat ca mafia lor are destule resurse…De altfel, sunt oameni linistiti si respectuosi. Vorbesc putin cu strainii, si nu pentru ca n-ar fi vorbareti, ci pentru ca lor le este extrem de greu sa comunice in limbile astea…Sunt curati, muncitori si-si respecta cu sfantenie traditiile. Se ajuta enorm intre ei (personal cred ca ei n-au in vocabularul lor cuvantul « invidie ») Au cultul economiilor : daca castiga 1$ 50 de centi merg la pusculita. Nu risipesc banii pe haine, nu sunt interesati de moda si de ultimele trenduri. Unui chinez daca-i faci un bine, iti va fi recunoscator toata viata.
Coreenii – sunt foarte culti, cititi si autodidacti. In aceeasi stare de spirit isi cresc si educa si copiii. Inca de la 3-4 ani sunt dati la tot felul de activitati social-educative. De mici invata sa cante la pian. Ca o paranteza, ca vorbeam despre pian - observ ca-i foarte popular in casele asiaticilor. Peu importe varsta, mic-mare, scolar au un program extrem de incarcat. Timpul de joaca al unui copil coreean e redus la minimul posibil imaginabil. Exceleaza la matematica si paradoxal, la limbi straine. Sunt oameni foarte politicosi. Vorbesc incet, aproape in soapta si nu din rusine, cum am fi tentati sa credem, ci din respect. Pentru ei a vorbi cu cineva tare, sau pe ton ridicat e pur si simplu o insulta.
Arabii – greu de facut un deal cu ei. Sunt o natie care ar negocia-o pana si pe ma-sa. De obicei barbatii nu se simt in apele lor sa negocieze cu o femeie. Si asta pentru ca in cultul lor femeia e buna decat de procreeat. Femeile lor, majoritatea, stau acasa :gatesc, fac curat, copii si cam atat. Pe strada merg 2 pasi in urma barbatului. Sunt rele, chiar extrem de rele. Dupa ce ca n-au ocazia sa vorbeasca prea des cu straini, si atunci cand o fac, sau cand cer un serviciu sunt extrem de artagoase. Cred ca asta e o rezultanta fireasca a faptului ca se salbaticesc singure. Desigur nu toate sunt asa. Unele sunt instruite, dar déjà pe astea le observi « dupa vorba, dupa port ». Nu sunt deloc respectuoasi cu altii. Creierul lor nu e niciodata trasnit de indoiala ca s-ar putea ca printr-o actiune a lor sa deranjeze pe altcineva.

Indienii – ii recunosti de la o posta dupa accentul care-l au pe langa faptul ca vorbesc extrem de repede. Cand vorbesc cu ei, ma declar satifacuta daca inteleg incepul frazei si sfarsitul. Prin analogie, nu-mi ramane decat sa deduc ideile principale. Barbatii sunt foarte descurcareti. Muncesc mult, enorm chiar si sunt devotati familiei. Intr-un fel statutul lor social ii obliga la munca peste limite. Sunt singurii care intretin o familie numeroasa. Femeile stau acasa si cresc cate 5-6 copii. Majoritatea lucreaza in IT.

In toate descrierile exista si exceptii, fireste. Ideal e sa extragi frumosul din fiecare si sa ramai mereu « open mind ». Eu c-am asta fac…

Despre timp

Chiar in momentul acesta précis cand as vrea sa scriu, realizez ca de fapt nu-l am. Cum spuneam in postul anterior, timpul a devenit pentru mine, si pentru alte zeci de mii de oameni, moneda curenta. E vorba in special de timpul liber, cel care il vad cum dispare in hau, se contracta si devine secunde sau cu o infinita indulgenta minute.

O lege nescrisa a vietii, destul de amara, ne spune ca numai cand am pierdut ceva suntem capabili sa-i descoperim valoarea. Atat de adevarat!

Pe vremea existentei mele « dincolo » de ocean, aveam timp liber. Nu mult, dar aveam in limite omenesti. Cum mi-l petreceam? Ca orice om normal : cu familia, cu prieteni, cu cunostiinte, sau citeam, sau un film, un gratar in natura, sau o mai puneam de-o excursie ad-hoc, sau si mai simplu: dormeam. Pe vremea aia daruiam timpul meu liber tuturor. Si asta neconditionat.

Acum sunt « aici » iar normalitatea de « dincolo » acum mi se pare o absurditate.

Acum cand tot mai des mi se intampla sa run out of free time am invatat sa-mi platesc cunostiintele sau « prietenii » in timp.

Cu ani in urma, cand eram inca un novice pe meleagurile astea, se gasise cineva, de buna credinta sa ma initieze in « uzanta » lucrurilor de aici. Cu alte cuvinte, acel c’est de bon ton, or c’est pas de bon ton. Printre multe altele, am aflat ca c’est pas de bon ton sa apelezi pe cineva la ora 6 seara. Este ora clasica cand se ia cina in familie si cand numai un nesimtit poate perturba armonia unei mese in familie (de obicei singura masa din zi cand se reunesc toti membrii familiei). La fel c’est pas de bon ton sa apelezi pe cineva dupa ora 9 seara. Derogare de la regula asta o au numai prietenii intimi ai familiei. Si la fel de prost crescut esti daca cumva iti vine stupida idee sa suni la cineva in weekend. La fel, numai prietenii de familie fac exceptie. Cu alte cuvinte, cunostiintele efemere, sa se abtina.
De la aceste mici uzante si pana la mecanismul amplu care le-a generat nu e decat un mic pas, simplu de inteles: timpul liber e al meu si numai al meu sau al meu impreuna cu familia mea. Oamenii au devenit foarte rigizi si egoisti cand e vorba sa partajeze acest « banal » timp liber, tocmai pentru ca e pe cale de disparitie.

Si daca intr-o zi, am decis sa-ti acord cateva minute din acest pretios timp al meu, inseamna ori ca déjà ai trecut pe alta treapta in relatiile cu mine sau mai plastic, inseamna ca-ti fac un favor care ma astept intr-o zi sa-mi fie rasplatit. Un adevar aspru si greu de digerat pentru multi sensibili.

Curatenia de Paste

Ca orice bun crestin, profitam de acest bun obicei ca sa-mi spal si organizez casa dupa o toamna ploioasa si o iarna geroasa. Imi placea mereu sa-mi spal ferestrele, chiar daca covoarda asta imi lua o zi intreaga si-mi seca sufletul, mintea si trupul de orice energie…Nu vorbesc prostii, am 14 ferestre mari, numarand numai cele din living! Imi placea sa cred ca ferestrele curate imi aduc soarele in casa, la propriu si la figurat. Anul asta le-am lasat murdare, din motive independente de mine, si sunt atat de murdare incat traiesc senzatia perpetua ca afara-i smog sau ceata, whatever.

Dar nu curatenia aceasta face obiectul acestei epistole. As fi vrut mai degraba sa vorbesc despre curatenia din suflet, despre prieteni vechi sau noi, despre cei cu care am terminat-o brusc, poate prea brusc, fara sa las timp cuvintelor sa se sedimenteze…dar acestia din urma sunt doar cunostiinte. Insa chiar si asa, nu stiu cum sa ma exprim, dar in Saptamana Mare ma mana asa un impuls spre iertare si impacaciune, chestie care de altfel mi se intampla extrem de rar. Nu c-as fi rea, dar am principii. Unul din ele este sa fac orice imi sta in putinta sa nu rup o relatie decat in cazul in care ruptura e chiar inevitabila sau si mai rau, consider ca totul este pierdere de timp.

Si cum spuneam, impinsa eu de aceasta bunatate, aproape duhovniceasca, m-am pus pe scris e-mailuri, ca-i mai comod si mai rapid si ce pana mea, traiesc in secolul XXI! Le-am trimis la prieteni vechi, la prieteni de liceu, de facultate, cu care odinioara obisnuiam sa ne prinda zorile impreuna razand din orice. La vremea respectiva eram o gasca destul de unita si bine sudata. Am fi ramas la fel daca eu nu plecam.

Din motive care-mi scapa cu desavarsire, odata ce-am aterizat aici, pe ei i-a lovit amnezia. Incercarile mele de-a pastra o oarecare firava legatura au ramas doar iluzii. E-mailurile mele au ramas si de data asta fara raspuns. A fost ultima data cand am mai incercat.

Anul acesta, curatenia din suflet a fost atat de temeinica incat parca nici ferestrele nu-mi mai par atat de murdare…

Paste fericit!

Lucruri care dispar...

…de-a lungul timpului…sunt multe. De vina e progresul omenirii. Pe undeva ma bucur ca traiesc la o rascruce de timpuri, ca am ocazia sa palpez doua ere. Cunoastem cu totii si simtim zilnic pe pielea noastra ca traim intr-o era a vitezei. Se inventeaza ceva zilnic. S-au dus vremurile in care asteptai 50 de ani sa mai descopere careva ceva. Desigur asta ne impune si noua un alt ritm de viata. Mult mai intens si mult mai rapid. Cu regret o spun, cine nu se adapteaza astazi acestui ritm alegro, in timp va deveni un retard al vremurilor presente, un apus al societatii si mai plastic spus, un dromader al vremurilor noi.

A disparul stiloul. Vorbesc despre clasicul stilou. Cel pe care l-am cunosct noi si pe care-l purtam in penar, cel caruia ii umpleam seara, cu grija, rezervorul cu cerneala, asa cum le statea bine unor elevi constiinciosi. Odata cu stiloul au disparut cerneala si sugativa. Copiii mei n-au cunoscut stiloul si implicit nici cerneala albastra din calimara si nici sugativa. De altfel, la modul cel mai fizic vorbind, aceste cuvinte tin de o alta era, cel putin pentru mezin, ele sunt clasate ca arhaice. Ei au deschis ochii pe pix, pix cu mina sau pix cu bila (actualul stilou). Desigur, asta e un progres. Sunt apuse de mult vremurile in care aveam in permanenta degetele manjite de cerneala.

Au disparut casetele VHS. Avem DVD-uri acum. Mult mai fiabile, mai mici, mai usoare si cu inmagazinare mult mai multa. Progresul si-a adus din plin contributia si aici. Copiii mei n-au cunoscut nici casetele VHS. O sa-i duc la un muzeu sa le arat.

Dispar cutiile de televizoare. Acelea imense si grele care ne-au colorat copilaria si adolescenta. Acum televizoarele sunt cat mai late, cat mai plate si cat mai subtiri, sunt plasma sau LCD. Ca o consecinta a acestui progres, dispar canale clasice de televiziune, locul lor fiind luat de canale HD. Oameni buni, cine nu depune un minim efort financiar sa-si ia un LCD HD in viitorul foarte apropiat isi va tine televizorul pe post de bibelou. Sau ar mai fi optiunea sa-l vanda pe Ebay ca piesa grea de anticariat.

Dispare petrolul, dispar masinile pe benzina. Viitorul il detin masinile electrice. Recunosc, la capitolul asta inca mai trebuie sa progresam. Cele actuale nu sunt inca fiabile. Dar se studiaza. Mai mult ca sigur nepotii mei nu-si vor putea imagina cum functiona o masina pe baza de benzina. Vor intra in istorie motoarele in doi timpi, in 4 timpi, pistoane, scanteie, ardere, combustie, pompa de benzina…

Au disparut scrisorile. Clasicele scrisorele, scrise frumos ortografic cu stiloul cu penita si cerneala Pelican. Acum ne trimitem scurte ravase prin e-mail. Desigur, copiii mei n-au cunoscut bucuria unei scrisori primite in cutia postala. N-au cunoscut acel tremor ce-ti inavada toate oasele pana desfaceai plicul. N-au cunoscut si nu vor cunoaste cate trairi poate naste o scrisoare parfumata. Inca nu s-a inventat nimic care sa-ti parfumeze epistolele virtuale.

Dispar cartile. Cele frumos legate si paginate care ne alinau serile inainte de culcare si din care razbea mirosul de cerneala tipografica…Cu hartia care devine din ce in ce mai scumpa, si cu internetul care este parte integranta din cotidianul nostru, autorii isi vor publica cartile in format virtual. Cost mai mic de publicare si acces rapid in casele oamenilor, exact ce-si doreste orice scriitor! O fi progres asta, insa eu nu ma pot bucura.

Simt cum imi pierd una din placerile cotidiene si personal, fiind de moda veche, eu nu ma vad pironita intr-un scaun cu orele si citind cu sufletul la gura. Dupa doua pagini, as fi sigur anchilozata.

In final suntem noi, cei care disparem. Si ma tem ca, cu tot progresul care-l traversam, inca nu s-a inventat viata vesnica.