M-am trezit in fine dupa un secol de tacere…
Si as vrea sa vorbesc acum neintrerupt despre una si o mie de intamplari care mi-au
marcat anii astia de tacere, dar in acelasi timp parca nu ma simt in apele
mele. M-am obisnuit sa vorbesc mai putin si sa analizez mai mult.
N-am asa o
ordine speciala, insa as vrea sa amintesc in treacat de nelipsitul de’acum
facebook si mai precis despre prietenii cei multi pe care-i avem…
Imi
amintesc de parca ar fi fost ieri, aveam cam, sa zic, 5-6 ani. Eram la mare cu parintii, undeva pe litoral…Ar
putea sa fi fost Neptun sau poate la fel de bine Venus, dar cred ca era totusi Neptun
pentru ca era statiunea care o frecventam cel mai des, cu cortul sau la hotel,
doesn’t matter, eu adoram vacantele alea! Si cum spuneam eram la mare, aveam 5
ani si nici un prieten/a cu mine. Plictiseala mare, nimeni nu-mi intra in
gratii pana intr-o zi, cand am decis c-am nevoie de o prietena ca sa-mi fac
sejurul estival cat mai placut cu putinta. Stateam plina de plictiseala la malul
marii si-n arsita verii, cand, o idee mi-a brazdat creierul si-asa incins de
zapuseala. Sa-mi gasesc o prietena! Am inceput sa privesc in stanga si-n
dreapta, in fata (in marea cea verde si nesfarsita), in sus (pe cerul albastru
si fara nori) si in spate (unde stateau de straja ai mei parinti). Si gata, am
gasit-o. Statea chiar langa mine. O fiinta blonda cu parul lung si ochi albastri
si cu o mamica durdulie alaturi de ea. Am facut cel mai ciudat lucru care mi
s-a parut atunci si care mi se pare si acum: i-am cerut prietenia. Adica
am intrebat-o direct, asa cum am putut, cat mai candid (oricum eram delicatetea
intruchipata la varsta aia!): “vrei sa fi prietena mea?” Ea a zis: da (parea la
fel de disperata si singura ca si mine!) si gata! Am avut o vara frumoasa: jucam Pacalici si ne balaceam in apa pana la
glezne impreuna! Cand s-a terminat sejurul, am plans impreuna de parca se rupea
planeta in doua iar noi urma sa disparem din Univers! N-a fost chiar asa, dar p’acolo;
in sensul ca nu ne-am mai vazut niciodata desi ne-am promis prietenie vesnica
si revederi anuale…Ceea ce-am facut facut atunci, n-am mai fost capabila sa fac
niciodata (si e vorba de aproape 4 decade), pana acum, la facebook!!!
« Friend
request » e atat de popular ! Sunt plina de prieteni! Nici nu–i cunosc,
nici nu ne vorbim. Comunicam doar prin « like »-uri. Mi-ai dat like
la un post, te tin minte si cand ma cuprinde indulgenta iti dau si eu unul…Ok!
Nu-i asa mereu! Unele posturi chiar imi plac, chiar le ador, si chiar imi fac
bine! Sa vad ca mai sunt si altii in lumea asta larga care se confrunta cu aceleasi
probleme ca ale mele! Asta da! Chiar imi
face bine! E ca la terapie la AA. Fiecare isi spune durerea si pasul si parca
deodata problemele tale palesc in raport cu ale altora, si cumva déjà esti
vindecat!
Mda, cam asta vroiam sa spun…Mi-au trebuit 40 de ani ca sa pot sa mai
cer prietenia cuiva si nici acum direct, in fata, asa ca la malul marii…si la
fel de bine, vice versa se aplica in totalitate.
Am 150 de
prieteni. Daca ar fi adevarat, n-as avea nici timp sa dorm, sa vorbesc cu toti,
sa le raspund la e-mailuri, sa le dau telefon, sa-i intreb de sanatate, sa le
ascult durerile, sa-i felicit, sa plang odata cu ei, eventual sa le fac o vizita…
F***
facebook!!!