Ora exacta

…se intampla ca aici sa fie prea exacta. Atat de exacta ca te scoate din minti. Pentru una ca mine, care a trait primii 30 de ani la nord de Peninsula Balcanica, loc in care ceasul si trecerea timpului se masoara din 15 in 15 minute, am nevoie de inca atatia ani ca sa ma adaptez standardelor locale. I couldn't adjust myself at all.
“Dincolo” ma intalneam la 9 si 15 sau 10 fara un sfert sau 11, si mi se parea perfect normal sa-ti alegi ca reper in timp multiplu de 15. Si pentru ca ora se contoriza din 15 in 15 si la intalniri puteai ajunge tot din cinspe’n cinspe. Nu se ofusca nimeni, era absolut normal, aveam si « sfertul academic »…In anumite conjuncturi era chiar indicat sa bati acel sfert, nu de alta, dar dadea mai bine, pareai mai relaxat fata de unul care pica « la fix » la intalnire si-ti lasa impresia de stresat al neamului... Traiam evenimentele tot la fiecare multiplu de 15. Autobuzul din fata blocului venea la 15x2 minute, pauza la scoala o luam la 15x3 minute, pauza mare dura 15x1 minute si tot asa…

“Aici” e alta poveste care functioneaza dupa alta schema si algoritm. Mathematical speaking e foarte simplu, n-ai multiplii, ai insa minute, extrem de pretioase. Un appointment poate fi la 10:26am sau 5:23pm. Autobuzul trece la 7 :02, 7 :14, 7 :28, 7 :41 and so on…Pauza mare la scoala incepe la 11 :58am si sfarseste la 13 :03. Pe aici n-a luat inca nimeni cunostinta de banalul « sfert academic », atat de popular in spatiul balcanic si pe care eu il gaseam de « bon ton ». Nu numai ca esti deplasat si de prost gust sa ajungi la o intalnire dupa ora atat de exacta si indelung studiata de un intreg regiment de marketing, dar risti sa nu mai gasesti pe nimeni sau nimic.

Am inteles, intr-un final, cum functioneaza mecanismul asta. Cheia succesului se traduce simplu: time is money.

Cu anii care-i adun p’aicea invat zilnic cat de pretioase sunt minutele si cum efectiv timpul devine moneda curenta in viata de zi cu zi, dar despre asta, in alt episod.

Curatenia de Paste

Ca orice bun crestin, profitam de acest bun obicei ca sa-mi spal si organizez casa dupa o toamna ploioasa si o iarna geroasa. Imi placea mereu sa-mi spal ferestrele, chiar daca covoarda asta imi lua o zi intreaga si-mi seca sufletul, mintea si trupul de orice energie…Nu vorbesc prostii, am 14 ferestre mari, numarand numai cele din living! Imi placea sa cred ca ferestrele curate imi aduc soarele in casa, la propriu si la figurat. Anul asta le-am lasat murdare, din motive independente de mine, si sunt atat de murdare incat traiesc senzatia perpetua ca afara-i smog sau ceata, whatever.

Dar nu curatenia aceasta face obiectul acestei epistole. As fi vrut mai degraba sa vorbesc despre curatenia din suflet, despre prieteni vechi sau noi, despre cei cu care am terminat-o brusc, poate prea brusc, fara sa las timp cuvintelor sa se sedimenteze…dar acestia din urma sunt doar cunostiinte. Insa chiar si asa, nu stiu cum sa ma exprim, dar in Saptamana Mare ma mana asa un impuls spre iertare si impacaciune, chestie care de altfel mi se intampla extrem de rar. Nu c-as fi rea, dar am principii. Unul din ele este sa fac orice imi sta in putinta sa nu rup o relatie decat in cazul in care ruptura e chiar inevitabila sau si mai rau, consider ca totul este pierdere de timp.

Si cum spuneam, impinsa eu de aceasta bunatate, aproape duhovniceasca, m-am pus pe scris e-mailuri, ca-i mai comod si mai rapid si ce pana mea, traiesc in secolul XXI! Le-am trimis la prieteni vechi, la prieteni de liceu, de facultate, cu care odinioara obisnuiam sa ne prinda zorile impreuna razand din orice. La vremea respectiva eram o gasca destul de unita si bine sudata. Am fi ramas la fel daca eu nu plecam.

Din motive care-mi scapa cu desavarsire, odata ce-am aterizat aici, pe ei i-a lovit amnezia. Incercarile mele de-a pastra o oarecare firava legatura au ramas doar iluzii. E-mailurile mele au ramas si de data asta fara raspuns. A fost ultima data cand am mai incercat.

Anul acesta, curatenia din suflet a fost atat de temeinica incat parca nici ferestrele nu-mi mai par atat de murdare…

Paste fericit!

Lucruri care dispar...

…de-a lungul timpului…sunt multe. De vina e progresul omenirii. Pe undeva ma bucur ca traiesc la o rascruce de timpuri, ca am ocazia sa palpez doua ere. Cunoastem cu totii si simtim zilnic pe pielea noastra ca traim intr-o era a vitezei. Se inventeaza ceva zilnic. S-au dus vremurile in care asteptai 50 de ani sa mai descopere careva ceva. Desigur asta ne impune si noua un alt ritm de viata. Mult mai intens si mult mai rapid. Cu regret o spun, cine nu se adapteaza astazi acestui ritm alegro, in timp va deveni un retard al vremurilor presente, un apus al societatii si mai plastic spus, un dromader al vremurilor noi.

A disparul stiloul. Vorbesc despre clasicul stilou. Cel pe care l-am cunosct noi si pe care-l purtam in penar, cel caruia ii umpleam seara, cu grija, rezervorul cu cerneala, asa cum le statea bine unor elevi constiinciosi. Odata cu stiloul au disparut cerneala si sugativa. Copiii mei n-au cunoscut stiloul si implicit nici cerneala albastra din calimara si nici sugativa. De altfel, la modul cel mai fizic vorbind, aceste cuvinte tin de o alta era, cel putin pentru mezin, ele sunt clasate ca arhaice. Ei au deschis ochii pe pix, pix cu mina sau pix cu bila (actualul stilou). Desigur, asta e un progres. Sunt apuse de mult vremurile in care aveam in permanenta degetele manjite de cerneala.

Au disparut casetele VHS. Avem DVD-uri acum. Mult mai fiabile, mai mici, mai usoare si cu inmagazinare mult mai multa. Progresul si-a adus din plin contributia si aici. Copiii mei n-au cunoscut nici casetele VHS. O sa-i duc la un muzeu sa le arat.

Dispar cutiile de televizoare. Acelea imense si grele care ne-au colorat copilaria si adolescenta. Acum televizoarele sunt cat mai late, cat mai plate si cat mai subtiri, sunt plasma sau LCD. Ca o consecinta a acestui progres, dispar canale clasice de televiziune, locul lor fiind luat de canale HD. Oameni buni, cine nu depune un minim efort financiar sa-si ia un LCD HD in viitorul foarte apropiat isi va tine televizorul pe post de bibelou. Sau ar mai fi optiunea sa-l vanda pe Ebay ca piesa grea de anticariat.

Dispare petrolul, dispar masinile pe benzina. Viitorul il detin masinile electrice. Recunosc, la capitolul asta inca mai trebuie sa progresam. Cele actuale nu sunt inca fiabile. Dar se studiaza. Mai mult ca sigur nepotii mei nu-si vor putea imagina cum functiona o masina pe baza de benzina. Vor intra in istorie motoarele in doi timpi, in 4 timpi, pistoane, scanteie, ardere, combustie, pompa de benzina…

Au disparut scrisorile. Clasicele scrisorele, scrise frumos ortografic cu stiloul cu penita si cerneala Pelican. Acum ne trimitem scurte ravase prin e-mail. Desigur, copiii mei n-au cunoscut bucuria unei scrisori primite in cutia postala. N-au cunoscut acel tremor ce-ti inavada toate oasele pana desfaceai plicul. N-au cunoscut si nu vor cunoaste cate trairi poate naste o scrisoare parfumata. Inca nu s-a inventat nimic care sa-ti parfumeze epistolele virtuale.

Dispar cartile. Cele frumos legate si paginate care ne alinau serile inainte de culcare si din care razbea mirosul de cerneala tipografica…Cu hartia care devine din ce in ce mai scumpa, si cu internetul care este parte integranta din cotidianul nostru, autorii isi vor publica cartile in format virtual. Cost mai mic de publicare si acces rapid in casele oamenilor, exact ce-si doreste orice scriitor! O fi progres asta, insa eu nu ma pot bucura.

Simt cum imi pierd una din placerile cotidiene si personal, fiind de moda veche, eu nu ma vad pironita intr-un scaun cu orele si citind cu sufletul la gura. Dupa doua pagini, as fi sigur anchilozata.

In final suntem noi, cei care disparem. Si ma tem ca, cu tot progresul care-l traversam, inca nu s-a inventat viata vesnica.

Mirosuri si amintiri

E stiut ca mirosurile au darul sa ne transpuna cu viteza uimitoare in cele mai ascunse unghere ale mintii. Cu ajutorul lor putem retraii momente uitate si ingropate de zeci de ani. Am trait si continui sa traiesc sporadic experienta asta. E suficienta o adiere suava, un miros specific ca un intreg episod sa ti se depene prin fata ochilor, exact ca un film. Cu ceva timp in urma am dat peste un spray de camera cu un miros floral. Insa din tot buchetul de flori se desprindea net un ANUME parfum. L-am recunoscut imediat desi mai bine de 25-30 de ani nu l-am mai simtit. Parfumul rerspectiv il da o floricica de camp, atat de draga mie si atat de parfumata. Nu stiam nici macar cum se numeste. In final am descoperit misterul, dupa lungi cautari. E incredibil cum un simplu parfum poate deschide larg usa unui trecut foarte indepartat si te copleseste cu amintiri una mai intensa ca alta.

Unele iti induc o stare de voie buna, altele te cufunda intr-o tristete amara si neagra si oricat ai vrea sa schimbi ceva, nu mai poti. E déjà tarziu. Mirosurile ti s-au impregnat in sistemul genetic atat de profund, ca orice incercare de a le uita e in zadar.

Dintre multitudinea de mirosuri ce le port genetic in simturi se detaseaza by far: mirosul florilor de liliac si al musetelului, mirosul ierbii cosite si mirosul pamantului dupa ploaie.

Cum iti schimba viata un pisic...

Acum mai bine de 5 luni, intr-un moment de nebunie pasagera am acceptat sa ne imbogatim familia cu un motanel. Si asta dupa ani intregi in care declaram raspicat, la oricine avea timp sa ma asculte sau sa-i pese, ca sufar de alergie, dar ca in fapt eu sunt o iubitoare de animalute mici cu par. In seara cu pricina, fara sa ma gandesc prea mult, fiind eu lovita de acea nebunie sau sa-i zicem criza de identitate, am fost atinsa de atata gingasie si caldura fata de orice animal cu 4 picioare si eventual cu blana ca l-am adus acasa pe Sky, (sau Scaitza, cand il alintam). Avea numai doua luni, insa asta nu l-a impiedicat sa-mi faca mana numa’ dungi. Dar ce conta, eram pe cale sa ma lansez intr-o aventura de zile mari! Si cum puteam sa fiu suparata pe asa pufulet mic si jucaus ?!
Scaita al nostru e cel mai inteligent pisic care exista pe planeta. Serios! Ce n-am reusit eu sa fac in ani de zile cu educarea tribului in treburile domestice, a reusit Sky. Si asta numai in 5 luni! Sunt singura specie feminina dintr-un trib numai de masculi. Chestia asta ma scotea din sarite la WC. Capacul ridicat la tron era motiv perpetuu de nervi. Ei bine, Sky a rezolvat acest inconvenient inca din primele zile in care ne-a tinut cu inima pe jar cand facea echilibristica pe colac. De atunci, capacul cu pricina sta numai coborat! Pai asta e chiar o realizare dupa ce ani de zile mi-am racit gura in zadar.
Tot Sky a fost cel care ne-a mobilizat la smotru. Acum consider aspiratorul ca o prelungire fireasca a mainii, dupa cum se spune une fois c'est pas assez! Dar nici un sacrificiu nu-i mare cand il vezi cum se tavaleste plin de extaz pe covorul proaspat aspirat si curatat.

El este atat de sociabil si jucaus incat nu se poate lipsi mult timp de prezenta noastra. Din cauza asta diminetile mele sunt retezate brusc la ora 4 :00am sau cu indulgenta Mariei Sale, la 4 :45am. Pentru ca este foarte destept, si-si cunoaste bine interesul, la el nu tine nici o diversiune. Oho, si-am incercat gramada: cu lugu-lugu sa vina in pat, sau sa-l alung cu un pistol de apa cat mai departe de usa, numai sa nu-mi mai zgaraie urechile mele sensibile cu mieunatul lui duios ce-l are la orele alea. Nimic n-a dat roade! Unde mai pui ca ma sculam si calcam direct intr-un lac de apa, bref, uneori, fiind atat de disperata recurgeam la artileria grea si stropeam cu o sticla de apa. (aruncam numai apa, da? sa ne intelegem, eu nu ranesc nici macar mustele, dar asa sufletel candid!...) Acestea fiind comise, imi incep diminetile inca din timpul noptii, dar cine se scoala de dimineata, departe ajunge. Nu stiu varianta cu « cine se scoala cu noaptea’n cap »…dar banuiesc ca ajungi si mai departe…daca distanta este invers proportionala cu timpul…
De cand il avem pe Sky suntem toti altruisti. Si asta pentru ca nu poti inghitii nimic daca mai intai nu gusta si el…E atat de aristocrat si finut, incat mananca frisca cu o pofta ce o au numai imparatii. Pe primul loc totusi, in topul preferintelor, il detin maslinele Calamata. Dar asta e déjà o alta poveste…

Sky ne-a invatat sa ne iubim mai mult, sau at least, sa ne exprimam mai des. Acum, pe bune, oameni suntem! Cum Scaita e purtat ca un trofeu, pe brate in toata casa si inconjurat numai de dragalasenii, inevitabil cineva devine gelos! Casa noastra e mult mai primitoare decand cu el. Soricei, pasarele, fluturasi, mingiute si cutiute sunt la tot pasul. Ne-am gaurit parchetul si plafonul cu bormasina ca sa-i amenajam un cat tree, in care de altfel se exerseaza la bara si la sarituri.
Micutul de el, e atat de dependent afectiv incat te sufoca cu prezenta lui exact cand esti mai ocupat sau in locurile interzise. Dar ce conteaza!
El e primul care te intampina la usa, si chiar si numai pentru acest aspect, zau ca merita sa ai un pisicut.

Cat de mult ma mai simt roman?

Cam asta ma intreb eu in momentele (cam rare) de mare incursiune in adancul fiintei mele…

Doua mari categorii distincte definesc legaturile si originile unei persoane cu un popor : limba si traditiile. Mai sunt si altele, dar nu fac obiectul acestui eseu pentru ca n-am chef.

Aducand vorba despre limba romana, inca o mai vorbesc, asa cum pot, cu influente franco-englezesti. Si nu din snobism, cum ar crede unii care habar n-au ce inseamna sa-ti uzezi meningele 24/24 in 2 limbi, altele decat cea materna, si asta timp de multi ani. In oboseala mintii mele mi se intampla sa inventez cuvinte, atribuindu-le sensuri 100% romanesti. Alteori cuvintele nu vor sa vina si cu asta basta. Fraza ramane ori neterminata ori continuata in una din celelalte limbi de adoptie. Sa spunem c-am trecut cu bine peste momentele penibile in care am crezut ca m-a palit cumva vreo boala neuro – psiho – cronica. Dar a trebuit sa treaca ani, si sa intru in oares-ce contacte cu alti romani cu state vechi pe-aici, ca sa-mi dau seama ca ce mi se intampla mie nu e decat o stare de fapt, la care ajung cu totii, mai devreme sau mai tarziu…Acum nici macar nu incerc sa mai ascund aspectul asta, dualitate sau trialitate, cum naiba s-o numi. Sa privim paharul plin.

Ma numar printre cei care au sansa sa-si aleaga modalitatea de-a comunica ceva. Personal, cand vorbesc afaceri, prefer engleza, cand vorbesc beletristica prefer franceza, iar cand ma balacaresc prefer romana. (zau ca n-am intalnit in nici o limba injuraturi mai colorate ca in romana…) Problemele descrise mai sus apar numai in limba vorbita, ca-n cea scrisa, am timp sa ma gandesc, mai dau un « search » pe google, mai un dictionar on line…hahahahaha….

Trecand la traditii, nici aici nu stau mai bine. Ok, doua sarbatori sunt mari peste an: Pastele si Craciunul. Inca mai vopsesc oua de Pasti si inca mai fac pasca cu branza de vaci si stafide. Si asta pentru ca-mi place sa pictez si colorez oua (as colora si in alte momente ale anului daca as fi convinsa ca nu-s luata pe sus si bagata in camasa de forta ; insa cum nu sunt convinsa de asta, ma abtin in restul anului!), iar pasca aia as face-o cam in fiecare saptamana daca as stii ca nu ingros randurile obezilor si talia mea. Cum insa atunci avem dezlegare la asa bunatate, profit si fac cam 2 pe zi! Doar respect traditia, ce naiba!

La Craciun, am renuntat si la sarmale. M-a ajutat foarte mult si un esec avut. S-a intamplat sa scap mai mult cimbru o data si ceea ce a iesit a fost de fapt un amestec de cimbru asezonat cu carne si foi de varza murata. Bref, nu mai fac nici sarmale, si cum zice vulpea cand n-ajunge la struguri, asa spun si eu acum, si-asa-mi mareau colesterolul. Dar ce, un platou de creveti nu sade bine pe masa de Craciun? La biserici romanesti ma duc la Inviere, pentru lumina. In rest, ma abtin. Mi-e lehamite sa fiu luata la lupa de cum ii calc pragul. Pai ce ? Nu stiati ? Aici romanii merg la biserica pentru « show off » Ce masina mi-am mai tras, ce LCD 52’’, ce chalet sau ce drujba…Si acum imi amintesc cu ce suflet curat si pur intrasem prima data intr-o biserica romanesca de aici, si ca un bun crestin am mers spre altar sa pup icoanele. Dar nu ma intrebati cum mi-a venit sa ma evapor in neant cand m-am intors. 1000 si mai bine de ochi erau atintiti spre mine analizand fiecare milimetru patrat din haine si din pantofi. Disgusting! Si ca ne-am lamurit si cu traditiile, ce mi-a mai ramas sa precizez? Ca nu ma mai intereseaza stirile de « acolo », ca m-am rupt de politica « lor » de doi bani gauriti, ca singurul ziar romanesc care-l citesc e unul publicat aici, si ala-l frunzaresc numai pe wc-u?

Deci ce sunt pana la urma ?

Sunt o dezradacinata a vremurilor noi care cauta un sol mai bun pentru alte radacini.

Exces de zel

Mai mare ca asta n-am vazut in nici o urbie de pe fata pamantului. Daca ma insel, cineva sa ma corecteze! (sic)
Eu de cand am venit pe meleagurile astea pitoresti, m-a fascinat ceva si zau ca inca continua sa ma arunce in perplexitate aproape paralizanta. E vorba de parcari, in locuri permise sau nepermise. Ca daca ai trasura, tre’ s-o garezi undeva. Unde? ramane sa te orientezi singur. Si daca nu te descurci, nu-i bai, in maxim o ora gasesti tichetul lipit de parbriz care te lamureste sau, dupa cum ti-e norocul, diurn sau nocturn, plonjezi mai mult in nebuloasa. Cea mai elementara, si de altfel, cea mai usor de inteles regula este ca n-ai voie sub nici o forma, sa-ti urci carul pe trotuar. Ba mai mult, ti-l aliniezi regulamentar la 30 cm fata de bordura. Daca n-ai ochiul format, ia-ti nene o rigla si plimb-o cu tine in trasura! Se prea poate ca rigla sa fie cam scurta ptr ca mai masuram 5 metri inainte de un STOP, hidrant, debarcader. Dar astea sunt parfum de primavara…

Incepi sa te crizezi cand dai peste indicatoare unul mai clar ca altul, iar cateodata ai bafta sa ai 2, 3 pe acelasi stalp.

Asta, pentru ca edilii de aici s-au gandit sa dea o sansa si celui ce-i dus cu pluta, iar in excesul lor de zel in final suntem toti plecati cu sorcova. Ca regula generala, si in linii mari, in centru te parchezi unde apuci, daca apuci, si daca ai voie, mereu daca ai voie.

Insa, de cum intri intr-o zona rezidentiala, ai dat in fericire.

In primul rand, localizezi si casti larg ochii dupa panourile care te anunta daca ai voie pe stanga sau pe dreapta, si asta tinand cont de ziua din saptamana.

Daca cu asta te-ai dumirit repede, treci la pasul 2, urmaresti sa nu cumva sa fii intr-o zona revervata riveranilor. Daca nu distingi panoul cu pricina, dai roata cu ochii la masinile parcate si cauti daca au lipite bulina cu numarul rezervat.

Daca ai nesansa asta, faci cale-ntoarsa ca n-ai loc de miscare. Ori cum o pui, tot prost iesi : ori vine localnicul pe locul caruia te-ai parcat ori trece patrula de oras, care intre noi fie vorba, gaini de-astea vaneaza in primul rand!. Bref, te mai invarti cateva ture de cartier, si cu putina bafta gasesti un locusor cam la 5 km departare de unde initial aveai firava intentie sa te parchezi….Dar ce! Putina miscare nu-i face rau nimanui! In unele cartiere, n-ai voie sa parchezi pe strada noaptea intre 3 si 6 dimineata.

Iar daca ai musafiri peste noapte,li se schiteaza doua optiuni, din pacate amandoua costa bani, permis temporar sau tichet…

In alte locuri, esti atentionat politicos de panouri ca daca cumva iti trece prin cap sa poposesti acolo, vei remorcat si asta tot pe banii tai…

Aici, in civilizatia asta (ca exista mai multe feluri de civilizatie…) tichetele de parcare (adica amenzile) sunt lucru serios. Neplata lor, cu timpul te « scapa » de masina sau te « usureaza » de privilegiul de a conduce (carnetul de soferi, sa inteleaga toti, este un privilegiu, nu o obligatie!)
Cunosc 3 categorii de soferi : unii respecta ad-literam fiecare panou , iar in cazul asta, astia sunt soferii care se parcheaza in centre comerciale (singurul loc fara restrictii, desi si aici am intalnit cateva…in care erai spionat daca chiar intri in magazin, sau doar faci « semblant »), altii care sunt smecheri si cotizeaza lunar la ville pentru parcari in locuri nepermise (care sunt mai multe decat cele permise!) si cei, care ca o rezultanta a celor din urma, au ajuns déjà in faliment si-au trecut la bicicleta.