Le temps des sucres

sursa foto: granby.aminus3.com

Dupa ce s-a aprins atmosfera in ultimele postari, am zis s-o las mai moale si sa nu ma mai lansez in subiecte care incing creiere anonime. Inspirata fiind de vremea primavaratica de afara si pentru ca le temps des sucres e in plin sezon, mi-am propus sa fac un mic rezumat despre ce inseamna asta.
Cam asa, prin martie-aprilie se recolteaza din artari acel faimos sirop. Prilej de bucurie si iesire cu familia la diversele ferme, popular numite « cabanes à sucre ». Anul asta, datorita vremii calduroase, artarii au inceput sa produca sirop mult mai devreme decat de obicei. Dar ce se intampla de fapt? In perioada dezghetului prin tulpina artarilor circula o seva – numita si apa de artar. Aceasta este colectata cu niste tevi atasate la galeti unde picura seva. Grosso-modo. Sunt necesari cam 40l apa de artar pentru a se produce 1 litru de sirop. Seva contine 97% apa, sucroza, fructoza, glucoza si vitamine. La inceputul sezonului, siropul are o culoare galben –auriu. Cu cat avansam spre sfarsitul sezonului, culoarea devine mai inchisa – spre maro – auriu. Deasemeni si gustul difera. Exista doua clasificari ale siropului de artar: una federala, una provinciala. In principiu, clasificarile se aseamana si respecta aceleasi linii. In sensul ca: se porneste de la categoria 1 – foarte limpede si se merge pana la categoria 3 – inchis la culoare.

sursa foto: couleurs-quebec.eu

Toata aceasta indeletnicire era cunoscuta inca de pe vremea ameridienilor. De fapt, ei sunt cei care-au initiat primele colonii de francezi, mai ales pentru producerea zaharului din seva de artar. Bref, nu vreau sa aprofundez partea asta cu istoria. Vreau insa sa aduc in atentie aceste populare ferme – cabanes à sucre. Ele reprezinta o parte din traditia quebecoiza. Si mai mult de atat, an de an fermele astea, prin oamenii care le conduc, duc traditia mai departe, ramanand marturie peste ani. In perioada asta a anului, fermele isi deschid portile si casa pentru oaspeti. Se fac drumetii prin padure, cu calul sau pe jos. Dupa ce te declari obosit, cu obrajii rosii si flamand e vremea sa intri in casa sa te ospatesti. Mancarea e traditionala pentru ei si « udata » din belsug cu sirop de artar. Se serveste: supa de fasole, mancare de fasole cu slanina (ca mancarea noastra de fasole cu carnati, numai ca e dulceaga), omleta cu jambon, carnati, clatite cu sirop de erable, cartofi taranesti si « oreilles de crisse ». Despre astea, ce sa spun, sunt jumarile neaose romanesti. Insa daca stai de vorba cu vreun localnic, se jura in gura mare ca-s traditionale si fac parte numai din cultura lor gastronomica. Cu uimire am constatat ca si wiki zice la fel. Bref, nimic din ce se serveste acolo nu-i nou sub soare sau strain romanilor, obisnuti cu porcul de Craciun. Ce difera insa, e faptul ca ei fac ce fac si mai stropesc cu niste sirop de erable. Dupa ce te indopi bine, ti-ai marit colesterolul, te-ai indulcit pana peste cap, nu-ti ramane decat sa te ridici de la masa si s-o iei la vale spre casa, de-a dura sau cu masina, fiecare dupa plac.

sursa foto: flick.com

Daca ai copii mici, e misto sa-i mai scoti din casa, ii plimbi prin padurice, le arati galetile…dar ce-i incanta cel mai mult e faza cu « la tire d’érable » Siropul ala se incalzeste bine si se pune asa frumusel pe zapada iar cu ajutorul unui betisor / lingurita n-ai decat sa faci ciubucuri de supt.
Oare in Romania de ce nu se face nene asa ceva? Ok, n’avem artari, dar avem vita de vie. Toamna se face mustul la tara. Participa toata suflarea cu mic cu mare la culesul viei si la must. Ce, niste turisti p’acolo prin ocol ar impiedica? Fermierul mai scoate un ban in plus iar turistu’i fericit macar si pentru gura de aer care-a luat-o. Uite, asa cum fac astia aici organizat: iti arata pomii, galetile, te plimba cu calul, iti fac cateva bombonele pe gheata, te pun la masa si-ti trag o fasole cu slanina si-un bol cu jumari – si uite traditia! À la prochaine!