Ziduri sfaramate

Acum cateva seri am fost plecata doua ore in paradis. Am fost la concertul lui Roger Waters cu The Wall. Senzatiile au fost de la excelent in sus. Cine-ar fi crezut c-am sa vad pe viu spectacolul asta? A concertat doua seri la rand cu biletele sold out. Cea mai mare sala de concerte / spectacole si meciuri – Centre Bell – a fost plina ochi. Si cand spun asta nu fac nici o figura de stil. Nu era nici un scaun liber!!! Sa canti o viata in fata a zeci si zeci de mii de oameni, sa umplii stadioane si arene…Este de-a dreptul extraordinar daca ai puterea sa faci sa vibreze mii de oameni in acelasi ritm. Unii o au, altii n-o au. Eu spre exemplu, nu pot nici macar micul meu clan sa-l fac sa vibreze odata cu aspiratorul…Si cum spuneam, a fost o seara greu de uitat. Pe langa muzica bestiala am avut parte si de un mise-en-scène cu totul de exceptie. Flacari, explozii, artificii, efecte sonore si vizuale, porcusor zburator si bineinteles, zidul. Acesta s-a cladit caramida cu caramida pe toata durata spectacolului incat la un moment dat nu mai vedeai interpretii, iar in final, la sfarsit, pe fundalul a mii si mii de glasuri care rezonau intr-unul – Break down the wall! – zidul s-a daramat.

Ce spectacol!!!! Ce nu pot eu sa redau aici, oricat m-as caznii, este energia care incarca toata atmosfera. Din cauza de energie prea multa se aprindeau si tigarile prin sala, unele miroseau finut, dar altele duhneau a iarba verde…Teoretic nu fuma nimeni pentru ca teoretic este foarte interzis prin lege si prin paznici care te atentioneaza de cum te vad. Dar cum ziceam, eu cred ca din cauza energiei s-au aprins brichetele, ca altfel pana si minorii stiu ca nu se mai fumeaza in nici un spatiu public. Dar deh, ce vreau sa spun e ca toti devenisem, ca prin magie, foarte solidari unii cu altii, fumatori cu nefumatori. Adica, toti eram veniti acolo sa ne distram si sa ne simtim bine, nu sa ne hazardam acum in paznici-ai-aerului-neviciat. Si cu asta s-au daramat zidurile si la figurat, ca la propriu e déjà fapt consumat.

Media de varsta era cam intre 30-50 ani. Adica, astia care-am crescut odata cu Pink Floyd, cu Roger Waters. Mda, noi, astia de care vorbesc, ne-am dezvoltat cu alt gen de muzica fata de cei de-acum care se bucura si cad in extaz la tot felul de chilotarce. Pe vremea aia era de bon ton sa ramai imbracat, dar sa ai voce, iar acum de bon ton e sa stai in chiloti, cu cracii cat mai desfacuti si sa scoti din gat niste sunete vocale. Ca divaghez acum, dar pentru mine, genul astora de cantarete sunt la fel de exotice ca animalele dintr-o gradina zoologica. Si totusi nu sunt prea sigura daca as vrea sa fiu una dintre ele (sic) sau sa traiesc printre ele analizandu-le, luand notite si facandu-le poze. Doamne mare ti-e gradina!

Tradu "cumpatare"

Asta e un cuvant nou pentru mine, adica vreau sa spun ca i-am descoperit sensul in deplinatatea lui decat de putin timp. In viata am fost orice, numai cumpatata nu…Daca as fi fost cumpatata, acum poate ca nu m-as fi lasat de fumat si nici nu m-as chinui sa dau jos 10 kile. Daca as fi ciugulit ca o pasarica si daca mi-as fi aprins tigara numai cand bateau clopotele la biserica, acum as fi functionat la parametrii normali. Bref, nu e cazul si-am alunecat in parametrii de avarie. Imediat ce mi-am atins echilibrul sufletesc m-am lasat de fumat (asta era acum un an), iar acum pentru ca mi-e capul plin de imagini ale mele de vis cu kilele de la 20j de ani si cu blugii mei frumosi pe care ii trageam fara sa ma sug, am pus-o si de regim. E ultima zi azi. Slava Domnului! Zic asta pentru ca n-am dat inca peste nici o cura, desi am cautat vreo 30 de pagini google, care sa-mi satisfaca poftele si in acelasi timp sa ma duc la vale cu kilele. Ah, si sunt plina de pofte! Dar so far so good. Am slabit substantial si n-am de gand sa ma opresc aici pana nu-mi ating intregul potential fizic. Cu ocazia asta mi-am redescoperit oasele. Unele erau ascunse de pernite de puf. Desigur ca impletesc numaratul de calorii cu jocul din picioare pe treadmill. Acum, de cate ori il vad sunt cuprinsa brusc de-o efuziune de fericire ceea ce nu prea era cazul pana acum…Alerg pe el scaldata in sudoare si cu capatana plina de fantasme cu mine in costume de baie marimea XS…Dar eu aici vorbesc mai degraba despre un nou mod de viata. Adica, odata cu sfarsitul curei nu inseamna ca dau iama la mancare, ci – din contra – voi fi extrem de atenta la ce bag in gura si voi calcula la calorii pana o sa le invat ca tabla inmultirii, cu riscul sa devin dilie de-a dreptul! Ma reinventez complet, si daca se poate intr-un numar limitat de zille! Eu nu m-am distrus cu slana, prajeli sau prajituri. Resimt si acum cand scriu o trauma profunda, insa trebuie sa recunosc sincer, eu m-am distrus cu inghetata si cu cantitatea de haleala. Inghetata asta, s-o ia naiba cine-o mai cumpara-o, mi-a zapacit toate papilele gustative si singurul lucru care mi l-a redus a fost respectul de sine, in rest mi-a umflat fiecare celula. Dar acum sunt pe drumul cel bun. Vreau sa ajung sa plesneasca oglinda de cata sanatate se reflecta in ea. Dar pentru asta trebuie sa descopar ce inseamna cumpatare. Oh, Doamne, cat de cutra eram cu toti idiotii care isi numarau crevetii din farfurie sau tigarile din pachet. Si-am ajuns sa cred ca de fapt ei erau desteptii iar eu idioata. Dar de-acum incepe o noua era. Am teasta plina de optimism.

Dar am un singur regret : ca nu stiu cate calorii mananc la restaurant…Insa voi incerca sa am abdomenul complet plat cand voi vizita un restaurant, just in case…Ah si mor de pofta unor calamari facuti la jar, stropiti cu lamaie si asezonati cu capere si masline negre!