Epilog 2010

Azi e vineri, 31 decembrie. Si uite asa, pe neasteptate a venit si ultima zi. Practic tot anul a trecut intr-un iures iar ultimele zile nu s-au dezis de la regula. Nu mai imi place de ani buni sa fac nici un bilant la ce s-a intamplat si e déjà trecut. Si nici obiective pe anul ce vine nu-mi mai place sa-mi impun. Personal consider mult mai benefic s-o iau pas cu pas. Si toate astea pentru ca nu-mi place sa ma tin de reguli impuse de mine si cu atat mai mult de altcineva. Mai bine nu imi imbat creierul cu vise, iluzii si diverse tinte de care ma tin sau nu. Eu nu-i inteleg pe cei ce se chinuie singuri si se amagesc cu lozingi greu de digerat cum ar fi : »De azi fac zilnic 48 de abdomene si 52 de flotari, nu mai fumez, nu mai beau, sunt sobru, imi arunc cenusa-n cap si-mi plimb cainele zilnic la 5 :30 dimineata. » Oricum, statistic vorbind, nu ne tinem de rezolutii decat o luna - doua. Citeam undeva ca ai mai multe sanse de reusita daca incerci sa-ti faci noi obiceiuri bune si sanatoase decat sa incerci sa le suprimi pe cele vechi si proaste. Ma bucur si apreciez fiecare mica realizare in bine, atunci cand vine. Desigur c-am si eu vise, ca orice om. Unul dintre ele este sa invat mandarina. Chestie care o reportez an de an de vreo 3 ani. Am totusi si cateva victorii castigate in batalia cu catarasmul meu. De exemplu am reusit (dupa eforturi indelungate) sa beau 2 litri de apa pe zi, sa nu mai fumez, sa alerg minim 30 minute pe zi si nu in ultimul rand, sa ascult pana la capat, plina de piosie, propozitii si fraze pline de plictis, numai pentru ca-s politicoasa si bine crescuta (sincer, inca mai lucrez la capitolul asta). Am mai invatat nenumaratele intelesuri ale cuvantului « toleranta ». Am mai invatat ca o mare realizare se compune din mici ameliorari. Iar in final practic bifezi ameliorarile, una cate una, asa cum vin, pana te reconstruiesti in altul, upgraded.

La multi ani bucurosi si sanatosi!

Sarbatori fericite!

Urez tuturor prietenilor mei care citesc aici cat si altora pe care nu-i cunosc, dar totusi citesc, urez tuturor un Craciun fericit in sanul familiei, cu o masa imbelsugata si multa pace in suflet si in casa. E foarte importanta pacea asta. Au fost ani in care eu n-am avut-o.

Si pot spune din experienta ca fara ea nu exista liniste si sarbatori crestinesti asa cum ar trebui sa fie. Cu anii am invatat ca daca vreau, pot sa-mi creez universul magic pe care-l visam. Craciunul pentru mine inseamna dragostea daruita familiei, inseamna zile fara nori, fara cearta, inseamna zile umplute de calm si daruire pentru cei de langa mine si pentru copiii mei. Craciunul mai inseama iertare. A trebuit sa imbatranesc ca sa-mi dau seama cat este de important sa ierti si mai ales sa ai taria sa ceri iertare.
In zilele astea, nu stiu ce se intampla cu mine, dar sunt cuprinsa asa, de o stare de beatitudine, si-as vrea sa-mi cer iertare tuturor celor carora le-am gresit, cu voie sau fara voie…Stiu ca nu poti sterge asa pur si simplu cu buretele o greseala, dar sper ca undeva exista o clementa si cumva nutresc speranta ca n-am facut greseli capitale si ca oricare-or fi acelea imi vor fi iertate…
Craciunul e cea mai frumoasa zi a anului, pe cuvant meu! Stiu eu bine ce zic! Iubiti-va azi mai mult ca oricand!

Mestesug si talent

Zilele astea se tine la Montreal Salonul mestesugarilor din Quebec (bref maine se inchide). Am tinut mortis s-ajung si eu si sa-mi clatesc ochii p’acolo. N-as fi vrut sa ratez asa eveniment unde am ocazia unica sa vad reuniti la un loc diversi mesteri, care mai de care mai inventivi si mai talentati. Ma bucur enorm cand asist la orice fenomen local de genul asta. Nu de alta, dar sunt fascinata de ce pot face doua manute dibace cu imaginatie si mult talent. Sculpturi si decoratiuni interioare in piatra, in lemn, in sticla, in ceramica, tricotaje care mai de care mai frumoase lucrate cu andrele, cu croseta, designeri de imbracaminte cu mantouri de iarna si rochii de seara, fabricanti de sapun, altii de jucarii, altii faceau globuri pentru pomul de Craciun. Mi-a ramas gandul la cativa artizani cu standuri de palarioare de iarna. O minunatie! Sa nu mai vorbesc de bijuterii. Unele erau atat de reusite si iesite din standardul clasic care-l vezi pe toate drumurile. Vreau sa spun ca se observa de departe faptul ca erau lucrate cu multa atentie, pasiune si nu in ultimul rand imaginatie cu carul.
Asta e alt motiv pentru care imi place sa merg la astfel de manifestari. Fiecare artizan e « fortat » de imprejurari sa se auto-intreaca pe el. Stiind ca vor participa si altii din aceeasi bransa, ultimul lucru care l-ar dori ar fi sa prezinte obiecte ca ale vecinului. Asta e cat se poate de benefic pentru vizitatori si potentialii cumparatori. Si plimbandu-ma printre randuri, din stand in stand, si bucurandu-ma la aproape fiecare taraba, asa ca un copil in fata unui cos plin cu ciocolata, imi venea pe buze o singura intrebare: «Unde-ai invatat sa faci asta?», de altfel, asta e si sloganul festivalului. Si pe bune, cine a avut ideea acestui logo, bravo lui, pentru ca pur si simplu e o intrebare fireasca pe care-ti vine sa i-o pui fiecarui mester intalnit acolo. La cate minunatii am vazut, in fata unora a trebuit sa trag adanc aer in piept, am trecut de la extaz la agonie. Ce ma mai animam si entuziasmam la inceput, ca dupa jumatate de standuri vazute sa m’apuce nervii. Eu de ce nu pot face? Eu de ce n-am invatat asta? Si incotro sa ma indrept ca sa invat? Si nu vizam un anume mestesug. Ma refeream la toate, desi, na, undeva in subconstient ma fermecau aia de prelucrau sticla. Si eram invidioasa indeosebi pe ei, si pe creatiile lor si pe talentul si pe mestesugul lor. Si eram atat de pornita atunci, ca daca m-ar fi luat un ingeras si m-ar fi pus intr-un atelier de prelucrare a sticlei, cred ca vreun an as fi tot suflat la sticla fara sa-mi trebuiasca nici macar o inghetata.
In fine, am plecat d’acolo tot visand la ce-as putea eu sa fauresc cu manutele mele…Am capul plin de idei dar cam atat.

Oda micului acrobat

Cea mai mica vietate ce ne umple casa si ne bucura pe toti, chiar si pe musafiri, est Sky. Ok, nu mai e chiar atat de mititel. Atletismul din el si cei doi ani ai lui au lucrat intens la alura lui lunga si viguroasa.
Obisnuia sa-si faca gimnastica zilnica pe treadmill. Zau ca nu glumesc! In afara de faptul ca timpul dedicat lui era numai al lui, dar si cand ni se nazarea unuia dintre noi sa mai transpiram un pic, si atunci trebuia negociat cu el. Intr-un final gasisem o gaselnita sa ne lase-n pace. Era suficient sa-i punem o viteza mai mare, alerga cat putea si in final de oboseala si sictir se lasa in fund pana-l arunca banda pe parchet. Dar asta nu era singurul lui joc preferat. Mai are cateva, iar pentru faptul asta eu ii sunt cat se poate de recunoscatoare. Nu de alta, dar el, micutul e atat de posesiv cand pune labuta pe ceva ca poti sa-ti iei adio. In fine, o alta gaselnita care-l tine in forma si care-l antreneaza la sarituri sunt soriceii sau pasarelele cu pene colorate prinse cu un elastic de un bat. Si dai cu batul sus-jos, soricelul sare si Sky odata cu el. Si ne practicam asa destul de mult, adica, bref, pana ne amortesc bicepsii. Si pe masura ce elasticul se intinde mai mult si Sky performeaza tot mai sus, si se-nvarte in aer ca un adevarat acrobat. Alta atractie ce-l tine in priza este laserul. E atat de dulce cum se arunca peste el sa-l prinda…

Dar am vorbit atat despre joaca incat mai ca-mi pare rau ca n-am inceput cu desteptaciunea lui. Isi cunoaste numele si intoarce capul spre tine cu niste ochi mari intrebatori ori de cate ori il strigi. Intelege cateva cuvintele la care reactioneaza foarte bine iar eu sunt mandra de asta. Stie sa faca si pe suparatu’ cand il dezamagesti. Pe cuvant ca-si trage o mutricica, ca si de piatra de-ai fi, tot te-ai inmuia.
Se prea poate sa-mi spuneti ca toti sunt asa si ca m-a cam luat valu’ sau ca m-a pocnit damblaua. Se poate, insa Sky e unic si pe deasupra este si micul nostru erou. Cati pisoi cad de la 20 m si sunt inca in viata si nevatamati? Scaita al nostru cel dulce si jucaus asta a facut. A plonjat in vid de la 20m. Cred ca nu pot reda in scris nici macar o frantura din trairile ce le-am avut atunci si inca 24 de ore dupa. Si el cat de traumatizat a fost n-a mancat si nici apa n-a baut 24 de ore. A fost un soc teribil pentru el cat si pentru noi. Cred c-am vrut sa spun c-a fost cumplit. Insa acum isi revine. E inca moale, putin speriat si are inca articulatiile slabite de la impactul cu pamantul. A trecut o saptamana si mai are retineri cand vine vorba sa sara de jos pe ceva mai sus si invers.
Eu n-am nici macar puterea sa-mi imaginez c-as fi putut sa-l pierd. E fantastic cum un bot mic ca el poate sa-ti intre la suflet si sa se cuibareasca acolo pentru totdeauna!