Ziduri sfaramate

Acum cateva seri am fost plecata doua ore in paradis. Am fost la concertul lui Roger Waters cu The Wall. Senzatiile au fost de la excelent in sus. Cine-ar fi crezut c-am sa vad pe viu spectacolul asta? A concertat doua seri la rand cu biletele sold out. Cea mai mare sala de concerte / spectacole si meciuri – Centre Bell – a fost plina ochi. Si cand spun asta nu fac nici o figura de stil. Nu era nici un scaun liber!!! Sa canti o viata in fata a zeci si zeci de mii de oameni, sa umplii stadioane si arene…Este de-a dreptul extraordinar daca ai puterea sa faci sa vibreze mii de oameni in acelasi ritm. Unii o au, altii n-o au. Eu spre exemplu, nu pot nici macar micul meu clan sa-l fac sa vibreze odata cu aspiratorul…Si cum spuneam, a fost o seara greu de uitat. Pe langa muzica bestiala am avut parte si de un mise-en-scène cu totul de exceptie. Flacari, explozii, artificii, efecte sonore si vizuale, porcusor zburator si bineinteles, zidul. Acesta s-a cladit caramida cu caramida pe toata durata spectacolului incat la un moment dat nu mai vedeai interpretii, iar in final, la sfarsit, pe fundalul a mii si mii de glasuri care rezonau intr-unul – Break down the wall! – zidul s-a daramat.

Ce spectacol!!!! Ce nu pot eu sa redau aici, oricat m-as caznii, este energia care incarca toata atmosfera. Din cauza de energie prea multa se aprindeau si tigarile prin sala, unele miroseau finut, dar altele duhneau a iarba verde…Teoretic nu fuma nimeni pentru ca teoretic este foarte interzis prin lege si prin paznici care te atentioneaza de cum te vad. Dar cum ziceam, eu cred ca din cauza energiei s-au aprins brichetele, ca altfel pana si minorii stiu ca nu se mai fumeaza in nici un spatiu public. Dar deh, ce vreau sa spun e ca toti devenisem, ca prin magie, foarte solidari unii cu altii, fumatori cu nefumatori. Adica, toti eram veniti acolo sa ne distram si sa ne simtim bine, nu sa ne hazardam acum in paznici-ai-aerului-neviciat. Si cu asta s-au daramat zidurile si la figurat, ca la propriu e déjà fapt consumat.

Media de varsta era cam intre 30-50 ani. Adica, astia care-am crescut odata cu Pink Floyd, cu Roger Waters. Mda, noi, astia de care vorbesc, ne-am dezvoltat cu alt gen de muzica fata de cei de-acum care se bucura si cad in extaz la tot felul de chilotarce. Pe vremea aia era de bon ton sa ramai imbracat, dar sa ai voce, iar acum de bon ton e sa stai in chiloti, cu cracii cat mai desfacuti si sa scoti din gat niste sunete vocale. Ca divaghez acum, dar pentru mine, genul astora de cantarete sunt la fel de exotice ca animalele dintr-o gradina zoologica. Si totusi nu sunt prea sigura daca as vrea sa fiu una dintre ele (sic) sau sa traiesc printre ele analizandu-le, luand notite si facandu-le poze. Doamne mare ti-e gradina!