Saturday, May 29, 2010

Despre aeroporturi...

foto:montreallimo.com
...ar trebui sa vorbim numai de bine. Insa, personal, nu pot. Ceva ma retine. Eu nu pot rosti cuvantul « aeroport » fara sa ma zgudui din temelii si fara sa ma coplesesc de tristete. As putea sa fiu la polul opus si sa vad partea frumoasa : oamenii se re-intalnesc, sunt bucurosi, fericiti si extaziati. Insa eu nu pot. Eu plang mult acolo, mai ales cand portile se inchid si raman singura in fata unei « gate » cu un numar pe ea. Cand conduc pe cineva la aeroport primul lucru care-l verific sa nu-l uit este pachetul de batistute. Si stiu bine de ce. Poate sunt prea sentimentala pentru secolul asta. Si mai rau este cand te intorci acasa care pare atat de goala, la fel si prapastia care s-a deschis in inima e atat de mare si adanca. Eu mereu am spus ca cel mai greu e pentru cel care ramane. Cel ce pleaca duce cu el un buchet de amintiri si trairi care se sting usor dupa 12 ore de zbor. El, « plecatul » se intoarce la locurile lui stiute, cu oamenii lui si istoria se continua de unde a ramas. Pe cand celalalt, « ramasul » se intoarce intr-o casa care, cu 2 ore inainte, era plina de prezenta celorlalti. « Ramasul » le vede chipul peste tot, pe fotoliul din living, la masa, pe terasa…Cred ca senzatiile astea le traiau in porturi cei ce ramaneau pe tarm si faceau cu mana, eventual cu o batistuta in ea, celor plecati uneori definitv, alteori pentru multi ani.

Intr-un aeroport se tes si in acelasi timp se destrama atatea istorii de viata. Obisnuiesc mereu sa privesc chipurile celor de langa mine. Ma lansez singura in tot felul de supozitii. Ii urmaresc cu privirea. Trairile mele se deapana odata cu ale lor. N-am vazut pe nimeni niciodata cu un chip linistit si impasibil, nici macar cei care tin o pancarta cu un nume pe ea, semn ca sunt delegati si oarecum la mijloc nu exista urma de sentiment. Mai stiu, din experienta, ca la aeroport nu trebuie sa te incalti pe tocuri, ci cat mai comod, posibil sport sau slapi, depinde de anotimp. Una-la-mana, intr-un aeroport se asteapta la sosire pana ti se lungeste gatul iar ochii aproape ca-ti ies din orbita, iar la plecare, se sta si se sta, si se intarzie la maxim cu putinta momentul trecerii dincolo de faimoasa gate. Doi-la-mana, emotiile care le simti pot fi uneori atat de puternice ca nu-ti mai simti genunchii, iar muschii devin de plastelina si se indoaie frumos sub greutatea ta. In cazul asta sunt de evitat tocurile.

foto: treehugger.com
Dar nu, nu pleaca nimeni, dar nici nu vine. Am vrut doar sa evidentiez cat de trista sunt in preajma aeroporturilor. Intamplarea face ca locuiesc destul de aproape de unul (totul e relativ la 20 de minute), motiv sa vad gramada de avioane in toata splendoarea lor, ducand si aducand cu ele tristeti si bucurii, oameni, people.
Bref, e locul unde am inima facuta franjuri...

15 comments:

  1. Aeroporturile au luat locul Garilor de altadata. Am senzatia ca aeroportul este unul din cele mai triste locuri din lume. Cred ca sunt mai multe despartiri decat revederi ca procent. Eu de cate ori intru intr-un aeroport simt cum ma copleseste parca o energie apasatoare, energie stransa picatura cu picatura deasupra aeroportului din milioanele de lacrimi care au curs in acel loc dealungul vremii. Lacrimile calatorilor si celor care i-au intampinat/condus la aeroport. Aeroportul din orasul in care traiesc are in memeoria lui si lacrimile mele de fericire cand parintii mei au venit in vizita cat si lacrimile mele de durere si tristete cand aceiasi parinti s-au intors in Romania. Citind epistola ta mi-am adus aminte de parintii mei. Am cei mai minunati parinti din lume. Asta de fapt vroiam sa va spun la toti!

    ReplyDelete
  2. @anonim - cand ne pleaca parintii veniti in vizita atunci tristetea resimtita intr-un aeroport cred ca atinge cele mai inalte cote. Uf!

    ReplyDelete
  3. Doamne, ce mult ne plac aeroporturile! Plecarile in vacanta, revenirile, intampinarea prietenilor, plecarea lor ;),"dimanche à Orly"...

    ReplyDelete
  4. @Chirca - mi-ar place si mie sa-mi gasesc asa o simbioza frumoasa cu un aeroport, insa mi-e imposibil, c'est au-dessus de moi-même. :)

    ReplyDelete
  5. Spuneai, candva demult, ca ti-ar fi placut sa fii pilot. Poate ca glumeai... :)

    ReplyDelete
  6. @acuarele - nu, nu glumeam. Era vorba doar despre un job. Ca pilot n-ai treaba cu partea sentimentala de care vorbeam mai sus - nu conduci pe nimeni drag la aeroport pe care poate-l mai vezi la anu', sau la Pastele Cailor. Si anyway era o idee de tinerete, asa cum avem cand suntem la inceput de drum: temerari, plini de aspiratii marete si mai ales in cautare de cat mai multa libertate si adrenalina. :))

    ReplyDelete
  7. Eu cred ca de vina este dorul imens de tara ,de ce i ramasi acasa .de locurele natale ....

    ReplyDelete
  8. mi-e dor sa zbor, sa intilnesc/conduc pe cineva... Acum un an, cam o data in luna eram in aeroport. pe partea asta insa, nu prea am treaba cu avioanele, si-i trist...

    ReplyDelete
  9. @anonim - poate este un sambure de adevar in ceea ce spui, desi stiu ca nimic n-a ramas la fel ca atunci cand am plecat, nici oamenii, nici peisajul :)
    @prindemclipa - de zburat imi place si mie sa zbor. :))

    ReplyDelete
  10. mie imi placea sa urmaresc oamenii care asteapta. imi croiam in minte tot felul de istorioare, imi imaginam cum or fi cei care trebuie sa apara de dupa poarta. si-mi dadeau lacrimile de fiecare data cind vedeam familii care se reintilnesc dupa lungi perioade de despartire. emigratia pentru un loc de munca mai bun in europa este un fenomen larg raspindit pe la noi. si cind vedeam cum mamele incarcate ca capra cu trei iezi apareau de dupa poarta, nerecunoscindu-si practic copiii, care se facusera cu doi capi mai inalti, si sotii puturosi si lenosi, imbracati in pantaloni de sport si ghete, si fara flori, ma apuca de-a dreptul bocetul si o ura pe tara care trimite sotiile la munca grea.

    ReplyDelete
  11. @prindemclipa - intre momentul asteptarii si momentul regasirii se petrec si se deruleaza cu rapiditate o sumedenie de emotii si trairi...cat despre sacrificii, no comment!

    ReplyDelete
  12. ...ai atins un punct sensibil, multumesc pt articol. De fapt de citiva ani am uitat sentimentele celui "ramas", sau chiar am refuzat sa fiu in aceasta ipostaza, iar acuma eu sunt cel "plecat". Din cauza virstei, parintii nu mai pot veni, in schimb eu merg de 2 sau chair 3 ori pe an sa ma incarc cu energie pozitiva.
    Nu te lasa niciodata!!!

    ReplyDelete
  13. @anonim - e bine ca poti sa mergi atat de des. In cazul tau, ai tai sunt cei care raman si vad un scaun gol la masa...Of!

    ReplyDelete
  14. Ah ce trist.
    Dar vai cata dreptate ai.
    M-ai facut sa ma gandesc profund.
    Pana la un anumit punct eu, cand vedeam aeroportul si avioanele ma gandeam doar la vacante. Dar de cand cu schimbari din viata unora, ca sa ma exprim asa....si eu am franjuri inima pe aeroport.
    Weekend placut sa aveti.

    ReplyDelete
  15. @Cuivre - asa e, ai dreptate, depinde de ce parte privesti aeroportul. Weekend placut si tie, se anunta soare :)

    ReplyDelete

Related Posts with Thumbnails