La cumpana dintre ani

Iata c-am ajuns si-aici. Un an se incheie, altul incepe. Oamenii privesc in viitor cu speranta si cu incredere. Si eu privesc la fel, in cea mai mare parte…Insa acum privesc spre trecut, spre trecutul indepartat. Spre trecutul pe care nu l-am trait si pe care n-am cum sa mi-l amintesc. Si cu toate astea mi-l pot imagina…gratie cartilor si muzeelor. Tocmai am vizitat un astfel de muzeu. E in aer liber si e viu. Acum in plin sezon de sarbatori e plin de lumini, mii, zeci de mii, toate culorile. E vorba de Upper Canada Village. E a doua oara cand il vizitez. De data asta a fost special pentru festivalul de lumini. Nu regret c-am mers pana acolo, nu-mi pare rau nici c-am strabatut ulitele satului pe un frig de crapau si pietrele, noroc ca din casa in casa puteam intra si puteam sa ne reconfortam cu o ciocolata calda eventual. Pe scurt e vorba de un satuc care conserva atmosfera anilor 1860. Pe timpul verii este animat exact cum ar fi fost in anii aceia. Oamenii sunt imbracati ca pe vremuri, au aceleasi indeletniciri.

Exista o bisericuta, un fierar, brutar, cizmar, croitor, asa zisul magazin satesc, casa doctorului, scoala, posta, branzar etc. Casele pastreaza acelasi iz de acum 2 secole. Impresionat este ca poti vizita fiecare casa si poti asista la fiecare indeletnicire specifica. Exista pana cand si-un atelier de facut maturi! In casa brutarului mereu cuptorul e plin de paine, iar mirosul, ei bine, mirosul e mirobolant… Vreau sa atrag atentia inca o data. Acesta e un muzeu. Nu e un satuc real in care traiesc oameni in zilele noastre. Lumea acolo joaca teatru, insa joaca atat de bine, si totul da senzatia de autentic, incepand de la case (astea chiar sunt) si continuand cu locatarii satului cu imbracamintea lor de epoca si cu ocupatiile lor care si le desfasoara sub ochii tuturor. Ah, si uitam sa va spun unde-am poposit si-am cascat ochii cel mai mult! In magazinul satesc. Deh, asta cu magazinele mi se trage din epoca de azi, meteahna grea! Si cum spuneam, interesant de vazut acolo era raionul de pomezi facatoare de bine. Cate ciudatenii: ierburi, alifii, prafuri, ceaiuri…si alte minuni cu care se tratau pe vremea aceea. Si toate puse asa in sticlute mititele cu dop. Cu putina imaginatie puteam spune ca eram intr-un laborator medieval de chimie.

Iarna nu mai este atat de animat, insa in contra balanta sunt luminitele de care vorbeam mai sus. Un adevarat festival. Si daca in inchipuirile mele incercam sa-mi imaginez un peisaj feeric de iarna, ei bine, acel peisaj este aici, la Upper Canada Village. Prima senzatie iti taie rasuflarea si cu cat intri mai adanc in peisaj cu atat patrunzi mai mult intr-o lume de basm.
It's worth the trip. Chiar si numai pentru doua ore, merita sa te teleportezi un secol –doua in trecut.
La multi multi ani in viitor!!!! Meilleurs Voeux 2010! Happy New Year 2010!!!!

Sursa foto: attractionsontario.ca, fencibles.ca

Craciun Fericit

Mai e un pic si Mos Craciun ne bate-n geam, sau aterizeaza direct pe hornul casei, sau apare’n pragul usii, depinde de imprejurari… El vine sigur in fiecare an, chiar daca e recesiune si chiar daca n-are tolba atat de umflata ca in alti ani.

De venit vine si lasa fiecaruia cate un mic cadou, chiar daca nu-l primesti invelit in hartie poleita…Mos Craciun imparte caldura si pace-n suflet….si multe cadouri, daca n-a cazut Bursa…

Eu le urez tututror celor ce ma citesc sa aiba parte de un Mos Craciun care nu depinde de indicele bursier, Craciun fericit si sarbatori pline de magie. Si va mai doresc sa traiti un mic miracol.

Si nu in ultimul rand, nu uitati ca "there’s nothing sadder in the world than to awake Christmas morning and not be a child". (spunea - Erna Bombeck)

Granny square afghan

Asta e! Iata deci cu ce m-am ocupat eu in ultimul timp (printre altele). Si deabia mi s-a deschis apetitul pentru asa ceva.
M-am lasat de fumat (am cateva luni) si m-am apucat de crosetat si nu orice, numai granny afghan. M-am lasat de-o dependenta ca sa dau in alta. Nu de alta, dar daca studiati problema intens, cand te apuca patratelele astea, pai, nu le mai lasi ! si asta v-o zic din experienta. Gheme multe sa ai, multicolore, imaginatie si timp (eh, da, aici am o problema !). Sunt pregatita déjà pentru runda 2. Cu totul alte culori…Cam asta e. Sunt o fire addictive. Adica daca nu sunt tigarile, trebuia sa fie altceva… Cand m-am lasat de fumat am crezut ca mi se naruie toata lumea mea, cu tot cu universul. N-a fost asa. Si cum, it’s important to have a plan B, especially when there’s no plan A, m-am apucat sa-mi fauresc unul. Si in final mi-am crosetat o paturica.

Pentru toti cei care, nu ma cred, am o vorba sa va spun, eu nu mai fumez in veci si de bucurie imi voi croseta 5 paturi.

Amestecate

sursa foto: http://fantasyartdesign.com

Trebuie sa recunosc ca n-am mai « blogait » de mult timp, iar acum, azi, in seara asta precisa cand am facut-o m-a napadit nostalgia, invidia si bucuria. Nu stiu précis in care ordine, s-ar putea sa fi fost simultan, ca prea m-a afectat trairea.

Nostalgie – pentru ca mi-am pierdut poezia si metaforele. Si nu stiu cum naiba fac, dar dau numai peste poezie; si mai deschid un blog si mai gasesc cateva metafore si tot asa. Sa nu se inteleaga gresit. Mie imi place la fel de mult si poezia si metafora, numai ca ele s-au distantat de mine sau eu de ele, habar n-am. Si cand ma gandesc c-am castigat cateva premii literare pe vremea cand purtam cordeluta alba…Si cred c-am o explicatie. Intre etapa cordelutei albe si cea de’acum s-au perindat cateva personalitati diferite… bref, ca sa se stabileasca cea care sunt acum. Jadis, eram atat de timida, blanda si suava incat exprimarea care-mi venea ca o manusa era prin poezie si metafora. Plus ca n-aveam curajul sa spun direct ceea ce-as fi vrut si-atunci poezia era cea care ma salva, poezia si metafora. Cine intelegea mesajul era ok, cine nu, imi spuneam ca eram prea subtila pentru mintea lui desi mi-ar fi placut sa cred ca inteleg toti poezia si metafora. Bref, acum sunt atat de directa si incisiva incat nu ma mai pierd in poezii. Vreau sa ma asigur ca mesajul a fost receptat si inteles de cel caruia i-a fost trimis. Pentru asta n-am nevoie nici de metafore…

Invidie – pentru ca nu am timp sa scriu pe cat as vrea, ha, si pentru ca altii au. Lucrez la ceva, asta cand ma adun din alte 1001 treburi. Timpul trece atat de repede cand faci ceva, pur si simplu am senzatia ca zboara. Am clipit o data si-a trecut ora, inca o data inca-o ora samd. Deci eu va zic, sunt bolnava cu timpul asta si mor de oftica cand ma prinde noaptea si pur si simplu mi se inchid ochii sau simt c-am nisip in ochi iar eu n-am terminat ce-mi propusesem sa fac…Poate ca-mi propun prea mult. Cred ca vreau sa recuperez timpul de pe vremea cand zaceam rapusa de burnout.

Bucurie – pentru ca desi n-am o scriere angelica, si nici nu scriu des, si nici nu sunt atat de activa pe alte bloguri (motivul e mai sus!) am totusi o mana de cititori fideli, unii sunt mai noi, desi eu ii citeam de mult si mai din « umbra », iar altii sunt mai vechi, sunt printre cei care mi-au spus « buna » inca de la primele postari. Si tuturor le cer un pic de compasiune si de intelegere fata de frecventa postarilor si cometariilor mele.

In rest: zi de votare - dar nu si pentru mine.

Start la party-uri

Dragi mei cei care ma cititi si va manifestati cat si cei care preferati statul in umbra, va spun ca s-a deschis sezonul la petreceri. Nu c-ar fi fost inchis vreodata. Nu…nu in Montreal! Pentru cine inca mai avea dubii, cum ca lumea nu s-ar distra p’aici, ei bine va anunt solemn ca s-a dus vestea si-a dat ocol pamantul. Dupa Lonely Planet, in ghidul lor « 1000 Ultimate Experiences », Montrealul ocupa locul 2 in topul primelor 10 orase in care lumea se distreaza pe bune. Se spune ca atuurile care-au propulsat Montrealul pe asa loc fruntas sunt “la joie de vivre”, bilingvismul (care intre noi fie vorba, are sarmul lui), atmosfera boema, studenti multi (adica tineret), turisti multi si nu in ultimul rand berea locala.

Mos Craciun a defilat ieri, ceea ce ne da liber la decorari, beculete, globulete, beteala, stelute muuulte multe si bineinteles la petreceri unde curg rauri de bere… Cu 4 dec isi incepe activitatea si l’Opération Nez rouge care va tine pana de anul nou. Operatiunea asta consta in faptul ca tu daca te duci la un party cu masina personala, asa cum ii sta bine unui domn elegant ;) si daca acolo bei si te dai in petic, asa cum ii sta bine unui vaporean ;), cand vrei s-o tai ca nu mai ai incotro n-ai decat sa apelezi la Nez rouge. Lucreaza in 2. Unul iti conduce masina ta cu tine in ea pe bancheta din spate tolanit si beat crita, iar al doilea conduce masina lor cu care se vor intoarce la sediu. Got the picture? Adica aici lumea s-a gandit la ceva convenabil pentru toti, numai s-ajunga acasa in securitate, si-n nici un caz sa puna stavila la petreceri!!
Noh, nu v-am povestit despre petreceri ca sa-mi scuz postarile mele atat de rare, dar just in case, U never know…;)

Sursa foto: goldencrownpetals.com

Suntem egali

Da, desigur in fata legii, suntem egali. Legea e desupra tuturor. Stim asta. Nimic nou.

Sunt insa situatii in care unul e mai cu mot, mai destept sau mai pilos. Cunosc situatii de gen de pe vremea cand inca eram in Romania si-mi mancam covrigul de dimineata in statia de masina. Pentru ca autobuzul venea numai la multiplu de 30, in statie cand suna ceasul fericit de trecea masina eram déjà lejer 40 de persoane. Desigur, se urcau primii cei care aveau inaltimea si greutatea peste medie iar tupeul cat caru’. Sa nu mai amintesc cum in spital nasti « mai usor » si mai uman daca te « distingi » prin ceva sau cu ceva. Oho…si lista continua. Desigur asta se intampla in Romania.

Ca aici altfel sta treaba. Suntem prinsi intr-o isterie nebuna vis-a vis de gripa AH1N1.

Sursa foto: allisongregoryfineart.com

A inceput campania de vaccinare. In unele centre cozile se fac din timpul noptii. Cu toata incertitudinea care planeaza asupra vaccinului, oamenii merg la vacinare, poate cu indoiala in suflet, dar merg. Spitalele sunt cu urgentele pline la refuz. Oamenii sunt panicati. E o isterie colectiva. Pe fondul acestei nebunii, s-a intamplat ca un ministru sa ajunga cu copilul lui intr-o astfel de urgenta a unui spital, tot din cauza gripei. In sala de asteptare erau parinti cu copii asteptand sa vada un medic de 5-6 ore. Ei bine, acest ministru ajunge la spital, la triaj, si la nici 20 de minute baiatul lui e chemat sa fie vazut de un medic. A inceput o adevarata razmerita acolo, in sala de asteptare. Adica, cu ce e mai breaz baiatul ministrului decat oricare copil d’acolo, care déjà astepta de 6 ore ? Cazul a fost mult mediatizat. S-a ajuns pana acolo incat ministrul sanatatii a afirmat ca va concedia orice asistenta care va mai face vreun favoritism cuiva, indiferent de statutul social sau politic. Timpul de asteptare depinde de gradul de urgenta cu care-ai fost « diagnosticat » la sala de triaj, numai de asta si de nimic altceva. De cand cu asta, ziaristii-jurnalisti au mai descoperit cum un anume cantaret de p’aici s-a vaccinat prioritar pe baza cantecelor fredonate de-a lungul anilor, ci nu pe baza factorilor de risc. Cantaret care la fel a fost aratat cu degetul, ca si ministru din poveste (ulterior dinsul a declarat ca baiatul sufera de astm si de asta a fost luat si vazut in prioritate). Pentru mine, aspectele astea conteaza mai putin. Eu am ramas surprinsa de atitudinea luata impotriva acestor « scapari » omenesti.

Pe cat de ireal pare, pe atat de adevarat este, aici lumea chiar reactioneaza.

Lucru de mana

O cheie pierduta e o usa inchisa, o cheie gasita – o poarta deschisa.

Noh, nu stiu cat e de adevarat, insa eu colectionez chei, si cheite (mai putin chei franceze si cheia sol). Si cum am strans déjà o mica - mare gramajoara m-am gandit eu ca n-ar fi rau sa experimentez din cateva un mic tablouas. (asta pana voi finaliza unul mai mare care am de gand sa-l atarn pe un perete, destul de la vedere.)

Urmare a faptului ca m-am umplut de zel dupa acest tablouas si dupa pomisorul de bijuterii am purces sa-mi construiesc singura niste globuri, nu ca n-as avea destule…insa imi place lucrul manual, sau mai degraba produsul final rezultat. Poate fi un cozonac, o briosa, un fular, tablou sau glob. Nu degeaba se spune ca ce-ti faci tu cu mana ta e bun facut…

Nu le-am gasit inca nici o utilitate, insa asta nu m-a impiedicat sa-mi fac stoc de hartie colorata cu sclipici, suficient de multa sa-mi iasa lejer inca vreo 6 globuri pe langa cele 4 care le am.

N-am mai tricotat – crosetat de mai bine de 15 ani. Ma gandesc ca n-ar fi rau sa ma apuc sa-mi fac un sal sau mai bine sa nu ma arunc din prima la modele grele, o paturica ar fi cel mai indicat. Nici paturelei n-as putea spune ca i-as gasi in viitorul apropiat vreo intrebuintare, in afara de a zace azvarlita pe vreo canapea…insa, pentru cine nu intelege, e patura MEA. (made by me)

Talente nene, talente… (poate as mai avea totusi cateva idei…)

Toamna in culori

Am pornit agale pe strazi cu un singur scop in cap: sa iau seama la culorile si transformarile din natura. (asta dupa ce vara a trecut fara sa-mi dau seama cand…)

Galben:


Oranj:


Rosu:



Trick or treat




Inca putin si vine iarna...:))

Un pic de auriu

Iata c-am primit si eu de la Danangib , prima leapsa decand cu blogul asta. Nu c-as fi o amatoare a lepsilor, dar daca e prima, nu pot s-o refuz. Se cheama leapsa colorata iar mie mi s-a « repartizat » culoarea galben. Cum la galben stau cam prost, am obtinut o derogare, si voi folosi auriu.

Pasul 1. Se aleg obiectele din casă de culoarea asta şi se face o listă a lor.

- un buda, 2 porumbei, 2 broscute, 2 turnulete, bomboane Werther’s

Pasul 2. Este scris un text nu prea stufos legat de unul dintre obiectele respective - textul poate să fie si-n versuri pentru cine are inspiratie. Acest text se postează pe blogul personal împreună cu o fotografie a unui obiect colorat din lista de la pasul 1.

Text broscuta – sta pe o masuta la intrare, si am grija, cand sterg praful, sa o orientez cu capul spre casa si fundul spre usa

Text buda – l-am postat pe o etajera, alaturi de un lucky bambus. (zic eu ca se completeaza bine…)

Pasul 3. Leapşa fiind colorată cea/cel care dă leapşa mai departe poate schimba sau nu culoarea în cauză. Singura limitare este să menţină condiţiile de la punctele 1 şi 2. Leapsa e data mai departe cu o singura culoare.

Pasul 4. Se dă "leapşa" mai departe la câte persoane se doreşte.

Eu am sa o dau mai departe la Acuarele cu albastru.

Hors de tout doute raisonnable

Acest “beyond a reasonable doubt” nu-mi da deloc pace de ceva timp incoace (na, inca putin si trec la poezie, ca prima rima déjà mi-a iesit din condei, sau tasta, whatever) Si cum spuneam, de cateva zile analizez pe toate fetzele si toate contextele fascinantul « hors de tout doute raisonable » (pe romaneste am traduce cam « dincolo de orice dubiu / indoiala rezonabil/a), termen indelung utilizat in dreptul penal. Nu ma lansez acum in explicarea a ceea ce inseamna asta, insa am sa zabovesc asupra acestui « raisonnable ». Va zic sincer, eu n-am intalnit cuvantul « rezonabil » atat de des utilizat pe cand traiam in Romania, pe cat de des ma lovesc de el aici. Si m-am ciocnit de acest « reasonable » in atatea moduri si feluri, ca le si enumar rapid - pe de o parte: reasonable doubt, grounds, person, faith, pe de alta parte avem: délai raisonnable si accommodement raisonnable - toate apartinand unei intelegeri intuitive sau de bun simt derivand din context, as putea spune chiar … reasonable comprehension… si cu toate astea am inceput sa am propriile indoieli. Sunt asaltata si sufocata de atata rezonabil, rezonabile si rezonabili.

Unde mai pui ca ce poate fi complet resonabil pentru mine poate fi absolut ne-rezonabil pentru altul …adica imi e dat sa vad extrem de multe culori si nuante ale aceluiasi rezonabil, ca sa nu mai vorbesc de « reasonable limits »…Adica care sunt acele limite rezonabile, si la cine raportam acest rezonabil (sunt convinsa ca un american are alte reasonable limits spre deosebire d’un japonez, sau arab sau chinez, sau whatever)

Si cat reprezinta un délai raisonnable? (o ora, o zi, o saptamana?)

Si ce inseamna sa fi o persoana rezonabila?

Dexul imi explica ca rezonabil e cel care are un comportament rational, cu judecata, cumpanit, cuminte, care se mentine in limite normale, nimic iesit din comun, fara exagerari, cumpatat &co. Potrivit acestei definitii nu prea ma reprezint personal ca o persoana rezonabila 100%.. hm…

Si cu cat trece timpul si mi se dezvaluie alte notiuni de rezonabil realizez ca pana la urma rezonabil e ceva atat de relativ…si asta v-o spun « beyond a reasonable doubt »!

Cand iti cauti linistea…

Nu cred ca exista loc mai potrivit pentru reculegere, rugaciune, multumire si recunostinta decat Oratoriul St Joseph - cea mai mare biserica a Canadei cat si loc de pelerinaj. In fiecare an primeste mai mult de 2 milioane de vizitatori de pretutindeni din lume, veniti pentru reculegere, cu credinta in suflet sau cu sperante de mai bine.

A fost fondata in 1904 de « frère André », un religios quebecois sarac, dar cu credinta enorma in puterile vindecatoare ale Sfantului Iosif – credinta care de altfel ii confera si lui puteri miraculoase de vindecare a bolnavilor, acolo unde medicii nu mai dadeau nici o speranta de vindecare.




In spatele oratoriului se afla, de altfel si capela lui Frère André. Peretii capelei sunt captusiti cu panouri de multumire in semn de recunostinta de la miile de persoane vindecate.







Atat in cripca cat si in capela pe ziduri sunt atarnate carje, multe de tot, sute, poate mii. Sunt ale celor care veneau ajutati de carje si plecau fara ele, vindecati…prin miracol. Nu e deloc uimitor sa vezi oameni care urca scarile spre Oratorium in genunchi. In credinta populara se spune ca daca-ti pui o dorinta si urici cele 283 de trepte in genunchi, la un moment dat dorinta devine realitate.

In interior exista o orga imensa. Daca ai sansa sa asculti un concert de orga, sunetele care razbat, pot spune cu mana pe inima ca sunt divine. Daca nu exista nici un concert cand te nimeresti in vizita, atunci exista o liniste apasatoare, o liniste grea si aparte care vine de departe… Atat de coplesitoare si de adanca incat, cand iesi din nou la aer, afara, ai nevoie de cateva minute bune sa-ti revii din transa.
Cand am vizitat prima data Oratoriu, a fost poate la o saptamana- doua decand aterizasem aici. Cineva ne spusese si noua, ca un sfat parintesc “mergeti fratilor la Oratoriu, luati o gura de aer, va plimbati si va si rugati sa va mearga bine p’aici”. Cand am ajuns, pe vremea aia nu cunosteam nimic din miracolul care-l invaluie…Insa al doilea lucru care mi-a sarit in ochi a fost multimea de oameni care urcau scarile in genunchi…Tipu stia bine ce spune…De plimbat ai pe unde te plimba, gradini de o frumusete rara inconjoara biserica, cu flori care mai de care mai colorate si mai parfumate, bancute la umbre, printre pomisori si statui de piatra care reprezinta Drumul Crucii.

Ca sa nu mai vorbesc de peisajul care-l ai de sus, o panorama frumoasa deasupra orasului. Datorita faptului ca este amplasat pe o colina, ai sansa sa-l zaresti aproape din orice colt al orasului.

Este practic cel mai spiritual punct de reper pentru cei care si-au pierdut busola…(atat la propriu cat si la figurat). Mi se intampla uneori sa ma numar printre acestia…

Surogat de viata

Acum 3 nopti m-a plesnit ideea asta, cum c-as trai un surogat de viata. Si de-atunci imi macin meningele mai rau ca o rasnita de cafea. Ei bine, acum 3 seri-nopti m-am surprins dupa vreo 2 ore de net ca de fapt nu citeam nimic, nici nu blogaiam, nici presa, nici cancanuri, nimic de genul asta, insa eu pierdusem (sau castigasem, nu mai sunt atat de sigura acum…) 2 ore pe net uitandu-ma la flori, gradini paradisiatice si pajisti mirifice (mai mult si mai mult la climbing roses, to be honest). Pentru cine nu intelege, mai pe sleau: ma holbam la trandafiri cataratori pe porti, garduri si ziduri.

Traiam cu ochii deschisi cea mai incredibila stare de hipnoza in care poti sa te afunzi. Am inceput cu florile de camp, clopotei si toporasi, am continuat colindul lin printre leandrii imensi si colorati, nu stiu cum naiba tot butonand in extaz am nimerit si intr-un Ylang-Ylang, de parca-i simteam si mirosul, ca in final sa ma las prada abandonului pe trandafirii astia cataratori, care mi-au pus capac, sau mi-au deschis mintile la un noian de intrebari, in cazul meu, retorice.

Mah, ca si cum nu era suficient ca ma benoclez la minunatie de flori, care, decand cu somnul agitat ce-l am, nici macar in vis nu le mai vad, o alta chestie m-a tulburat profund. Soarele. Cum naiba toata planeta s-a gasit sa faca poze la flori exact cand soarele straluceste mai generos pe cer? Ca sa mor eu de ciuda acum! De ce nu fac poze la flori cand da cu ploaie, eventual torentiala? Anyway, intr-un final m-am trezit din inertia apocaliptica in care intrasem, insa mi-a ramas asa un gust ca de pelin (sa nu zic amar). Pe scurt, eu am realizat ca vara asta n-am VAZUT flori. Adica le-am vazut, dar de departe, din masina, pironita 2-3 secunde la vreun semafor… insa nu le-am simtit, nu le-am mirosit, nu le-am pipait…Si vorbesc aici de florile care cresc in pamant, nu de cele care le cumparam frumos impachetate de la florarie. Alea le am mereu in casa. Uite asa mi-am dat eu seama ca anotimpurile (vara – iarna) isi deapana apanajul floral fara ca macar sa realizez ca de ex s-a dus vremea petuniilor (degeaba le mai caut ca disperata prin gradini) si ca maine-poimaine se trec si crizantemele, iar decand cu revelatiile astea am luat seama mai bine la ce-i p’afara prin copaci (ca flori ioc) si-am constatat ca frunzele sunt déjà ba galbene, ba rosii.

Si ma bucur c-am putut sa observ macar asta, pentru ca ma voi scula intr-o dimineata si nu voi mai vedea nici urma de frunze in pomi.

Si de cand cu toata tevatura asta iscata de trandafirii astia, pe langa multe revelatii ce le-am avut ma mai roade o intrebare.

- voi cand v-ati intepat ultima data incercand sa rupeti un trandafir? (vreau sa precizez : trandafir adevarat salbatic si natural, nu surogat fara ghimpi cu tulpina lunga si dreapta fara imperfectiuni pe care-l gasim in florarii).

Conspiratia reciclarii

Va spun sincer, cu cat reciclez mai mult, cu atat devin mai paranoia si-am senzatia ca o intreaga conspiratie se tese-n jurul meu, asa ca o panza de paianjen…Lumea civilizata de-aici m-a asaltat cu tot felul de sloganuri si campanii publicitare despre cum se recicleaza corect si eficient. Ca un bun, docil si respectos cetatean ce sunt, m-am pliat pe cat am putut (omeneste vorbiind) in favoarea reciclarii. Totul e foarte bine pus la punct, exact ca intr-o conspiratie. In basement am trei containere diferite cu poze si desene pe ele (sa nu cumva sa confunzi ceva) : sticle, hartii, plastic. Edilii orasului ne-au pus pe usi cate un afis in care ne aduc la cunostinta sa spalam bidoanele de ulei inainte de a le recicla la plastice…(No comment !!! ) Le triez cu grija inca din casa la fel: 3 pungi ecologice ptr fiecare sortiment, mai putin cele de ulei care le arunc la gunoiul comun (sic). Mai aveam si-un borcanel pentru baterii…cutiile goale de vopsea aveam grija sa le duc la un centru special construit de primarie ptr depozitarea lor. De cand am fost asaltati de sacosele ecologice, am in casa vreo 50 (mai mici, mai mari, dreptunghiulare, patrate, de vinuri, colorate, pictate cu rombulete, floricele si fluturasi. Am o gama atat de mare de modele si culori ca acum cand plec la piata mi le asortez la poseta si la pantofi. Uneori e o oboseala inutila, sa ma ambalez pe care s-o port azi, intrucat in fata magazinului le uit in masina. Exista si pentru uituci afise : « Don’t forget your Eco bag » sau « N'oubliez pas d'apporter vos sacs » .

Too late, de intors la masina nu se mai intoarce nimeni, lenenea invinge simtul civic…dar mi se intampla din ce in ce mai rar sa-l uit, déjà il consider un accesoriu, asa ca poseta sau margelele (slava Domnului ca n-am ajuns inca sa mi-l atarn si p’asta de gat…desi dupa cum evolueaza lucrurile in sfera asta…nu-s departe!) Mah, acum sincer, povestea asta cu sacii ecologici mie imi place pentru ca-mi aminteste de vremea copilariei, cand mergeam in piata cu sacosele de rachita, scuzati, rafie vroiam sa spun…pot spune c-am evoluat frumos de-atunci). Trec in revista alte aspecte ale protectiei mediului inconjurator. Folosirea detergentilor bio. Ei bine, aici inca nu m-a castigat nici o companie de partea ei. Dupa ce-am vazut pe bluzele si sosetele tribului meu ca n-au nici un efect de curatare / albire am renuntat definitiv la detergentul bio. Astept noi inventii! Ma aburesc astia la TV din 3 in 5 reclame isi mai amintesc si mai baga una cum ca-i bine si sanatos sa cureti murdaria din casa cu bicarbonat de sodiu, si asta tot in folosul planetei. Mi-am cumparat o cutie si-am purces la treaba. In afara de a transpira abundent si de a fi in pragul unei pareze de mana de atata frecat n-am obtinut nimic. Bref, nu stiu cum naiba, dar cand vine vorba de produse de curatat bio, nu ma pot atasa de ele nici daca mi le da cineva gratis. Mai zilele trecute rasfoiam pe wc-u o revista art-deco baie si bucatarie. Imi pica ochii pe-o reclama mare si colorata strident. Era vorba de WC-uri, ultima tehnologie, ultimul racnet, ultima inventie : consum extrem de redus de apa + un sistem (ma scuzati, n-am inteles exact termenii utilizati) care facea « en sort » ca nu puteai sa tragi apa decat dupa un anume interval de timp, destul de luuung! (ei considerau asta un sistem de protectie) De parca ar exista oameni care si-au facut un hobby din a trage apa la WC-u !!! Sa n-aduc pe tapet momentele dupa care-ai mancat prune si-ai baut lapte… Inutil sa-mi imaginez!

Nu stiu altii cum sunt, insa eu cand cobor in basement, cocosata cu cele 3 sacose (plastic, sticle si hartie) si cand defilez pe strada cu sacoselele mele re-utilizabile si colorate imi creste adrenalina-n mine si ma simt coplesita de-atata civism ce mi-a intrat in creier. Conspiratia si-a facut datoria, m-a educat.

Vara

A venit vara, de doua saptamani. Afara e soare, cald si bine. Vantul nu bate si ploaie nu pica din cer. Drept urmare, it’s time to get a life. Imi justific pana de idei si absenta pe motiv meteorologic de mare bucurie. Pour la même raison am abandonat si ideea de masa.

Cui naiba ii mai pasa? Cand acum te contopesti cu iarba si natura si cand iti sade mai bine la un picnic decat intre patru pereti? Afara, pescarusii isi dau concurs de cantat, bucurandu-mi diminetile cu glasciorul lor pitigaiat si certaret.

Veveritele zburda din sosea in pom si din pom pe terasa, muscatele au inflorit runda a doua…De bucurie am spalat si masina si mi-am cumparat si vreo cateva bluzite de vara si era sa uit, si doua gentute (tot de vara), ca deh, daca tot a venit, sa ma primenesc cum se cuvine…

Si pentru ca tot sunt intr-o stare zen, am « urcat » din nou pe Mont Royal sa admir, intr-un soare mai mult decat generos, minunea de oras in care traiesc.

Cam asta vroiam sa va spun, si-mi iau talpasita rapid ca afara-i inca soare si-mi trag frumusel un sezlong cu o carte buna in mana dreapta si un whisky in stanga…

La vie est belle, zau!

Masa cea de toate zilele…

Sursa foto

Am sa intrerup un pic sirul epopeei despre urbea mea cu postul asta. Zau ca n-as fi facut-o daca n-as fi ajuns intr-o stare jalnica de nervi. Acest obiect indispensabil din casa oricarui om, masa de bucatarie / table de cuisine / dining table sau cum s-o mai fi numind, mi-a mancat zilele, ficatii si linistea mea psihica, si-asa fragila si mult incercata…De ce? Pentru ca mi s-a pus pata sa mi-o schimb pe ce-a pe care o am. Jur ca nu-i treaba usoara, adica m-am inhamat la o munca de sisif. Daca as fi stiut dinainte, poate ca nu ma lovea asa idée nebuneasca, acum, chiar daca stiu, m-a atins déjà nebunia si oftica si vreau alta. Nu-mi ramane decat sa caut in continuare pasarea (scuzati! – masa) rara. De ce rara? Pai din n-spe mii de motive, eu nu reusesc sa-mi gasesc masa visurilor si totusi ramanand fidela unui anume buget, pentru care nu vreau sa transpir prea mult acoperindu-l la loc dupa asa investitie! Cu alte cuvinte, scurt pe doi, mesele cu scaune sunt scumpe fratilor. Cu cat vrei mai multe scaune, un anume material sau culoare, o anume dimensiune, daca se poate sa aiba si « allonge » ca noi suntem multi si petrecem si mai multi…cu atat creste pretul. Va spun sincer, daca cauti o masa de calitate care sa nu scartaie cand te sprijini catranit sau abtiguit pe ea, daca vrei sa vina la pachet cu minim 6 scaune care nu se rup dupa doua balanganeli sau dupa ce s-au tolanit prietenii supraponderali, daca o vrei din lemn si nu placard, daca mai aspiri ca lemnul sa fie lacuit si sa aiba eventual culoarea acajou, atunci trebuie sa scoti banul gros de la pusculita.
Dupa lungi cautari, am avut si revelatia care m-a azvarlit in consternare: o masa poate fi mai scumpa decat un pat, iar un scaun mai scump decat o noptiera sau un coffee table. Si inca o chestie, cumpararea unei mese, se pare ca provoaca mai mult stress decat cea a unei masini iar cine nu ma crede, n-are decat sa-ncerce!

Vestigii din trecut

Nu pot vorbi despre Old Montreal fara sa trec rapid in revista un pic din trecutul acestuia. To be honest, nu prea stiu cu ce sa incep, n-as vrea sa plictisesc, si nici nu sunt prea buna la mentiuni istorice, decat daca ma privesc personal…

Presupun c-ar fi indicat sa incep cu Jacques Cartier, figura deosebit de importanta in istoria Quebecului. In Montreal, in semn de recunostiinta exista chiar si un pod impunator ce-i poarta numele, pod ce leaga insula cu partea de sud a fluviului St Laurent iar chiar in inima orasului vechi exista o Piata ce poarta acest nume. Acest personaj a debarcat aici in 1535 pe o asezare indiana numita Hochelaga (in prezent exista un cartier ce poarta acest nume). Cu toate astea Montrealul a fost colonizat permanent abia peste un deceniu. Stim din istorie ca scopul acestor fondatori era salvarea paganilor salbatici, convertindu-i la crestinism si salvandu-le sufletele de la pacatul etern…bla –bla…

Prin secolul 17 cei ce traiau in Montrealul de atunci au realizat ce banet le aduce comertul cu blana de castor, asta si pentru ca in moda d’atunci a Europei erau la mare voga palariile din aceasta blana. S-au dezvoltat companii si afaceri infloritoare pe blana castorilor. Cred ca erau foarte multi; si acum sunt, exista chiar si un lac, in inima Montrealului care se numeste « Lacul castorilor »…Ce s-o mai lungesc atata, in anul 1763, Noua Franta (cum se numea Quebecul) devine colonie britanica. De unde si bilingvismul…(pentru cine e… ca-s destui care nu sunt…bilingvi)

Intre Strada St Pierre si Notre Dame exista Place d’Armes, inconjurata de banci din trei laturi. Aceasta a fost odinioara inima financiara a Canadei dominate de englezi.

Mai la sud se afla Basilique Notre Dame, un simbol al romano – catolicismului din Quebec. Se vrea a fi o copie a celei din Paris, dar nu chiar… Fatada celei de aici este extrem de simpla pentru ca pe vremea constructiei, prin 1829 nu existau pietrarii. In schimb, interiorul ei este cu totul deosebit. Ornamente minunate si decoratii care te lasa fara suflu, sincer! Peste tot picturile sunt ornate cu aur, iar fondul se distinge printr-un albastru viu. Superba! Lipita de catedrala, pe zidul estic se afla cea mai veche cladire din Montreal, Séminaire de St-Sulpice, construita in 1685. Sulpicienii fusesera pe vremea aia superiorii tuturor mosierilor din intreaga provincie. Si acum, la peste 300 de ani seminarul continua sa fie tot resedinta lor. Ce fac ei acum, nu stiu, sincer si nici nu cred ca vreau sa aflu! Putin mai incolo, se afla Banque de Montreal, cea construita in 1847, un edificiu impunator.

Sursa foto
Mai la vale pe Notre Dame gasim Palatul vechi de justitie…cea care are un turn de argint.

La sud de Notre dame in sfarsit gasim Place Jaques Cartier. O piata foarte populara cu multi artisti ambulanti, pictori si cantareti. Buticuri, cafenele, galerii de arta, restaurante, promenade… Frumos pentru turistii care au timp de cascat ochii si bani de cheltuit in restaurantele de aici extrem de scumpe…Eu am fost cu sotul odata sa petrecem o cina romanitca intr-un lacas din Old Montreal. Ne-am simtit minunat, ha, eram singurele gaini ale restaurantului, muzica ne canta in surdina, chelnerii roiau extrem de discreti in jurul mesei iar daca inchideam ochii puteam chiar sa ma imaginez in filmul Once Upon a Time in America…Ne-am trezit brusc din basm cand a venit nota de plata. Ce amintiri frumoase!

Tot p’aici p’aproape se afla un butic unde se traieste un Craciun perpetuu – Noel eternel. Te cuprinde asa o senzatie stranie cand intri in el in slapi si bermude! Nu stiu de ce, dar parca s-a impamantenit asa, cand « magazinezi » globulete si beteala afara sa fie gerul Bobotezei…

N-am vorbit de zecile de muzee care se gasesc aici, desi poate pentru iubitori era pasionant, dar sincer, nu mai am chef.

Ah, si-am uitat sa precizez ca-n vechiul oras, inca te mai poti plimba in caleasca! Ce pitoresc…

Una peste alta, este un colt de oras pe care nu-l abordez decat cand am musafiri veniti de peste ocean. Nu ca n-ar fi interesant, dar pur si simplu ma copleseste atata istorie si furnicarul de turisti care stau lipiti de asfalt facandu-si poze langa toate statuile si edificiile!