N-am mai scris nimic. Sunt prea trista ca sa mai povestesc banalitati. N-am ramas indiferenta auzind de moartea lui MJ. N-am fost un fan extraordinar al lui, insa l-am admirat ca om de scena. A scos piese exceptionale, ca sa nu mai vorbesc de dans…A fost un geniu muzical. Moartea lui m-a ravasit mai mult decat as fi banuit. Sunt trista pentru ca omeniarea a mai pierdut o stea. Pur si simplu nu pot ramane indiferenta. Btw, nu stiu si nu pot intelege cum pentru altii vestea asta a trecut fara sa lase nici un ecou in mintea si universul lor abstract.
Traia intr-un oras imbacsit si poluat o fetita. Ea astepta vacanta de vara asa cum o asteptau alte mii de copii, insa pentru ea inceputul verii insemna libertate si evadare dintr-un oras plin de blocuri si betoane, pentru ea vara era sinonim cu munte, padure si fan. Ea pleca la « tara » intr-un colt uitat de lume din frumosul Ardeal. Drumul pana acolo era lung cu trenul accelerat, 12 ore care parca nu se mai terminau. Il strabatea de cele mai multe ori singura, fara parinti, dar era mereu in siguranta. Erau alte vremuri, oamenii mai oameni si cu frica de Dumnezeu. Pleca seara si ajungea dimineata in gara mica, cu iz de munte si oameni simpli cu vorba dulce unde o asteptau verisorii ei. Drumul insa nu s-a sfarsit. Acum asteptau mereu fix 20 de minute in autogara de unde luau impreuna o cursa sateasca inca 15 km. Incepea urcusul pe serpetine care-si croiau drumul printre livezi si sate rasfirate.
Fetita din poveste recunoastea casele una dupa alta in drumul lor, bisericile dupa turla lor argintie iar cand masina trecea prin fata crucifixului de la marginea drumului, déjà era la intrarea in paradisul terestru, cel mai frumos si magic loc care exista pe pamant. Casuta din basm nu era nici mare dar nici mica, era suficient de incapatoare pentru o droaie verisori, unchiul si matusa care-i aveau in grija pe timpul verii.
Prinfata casei trecea un rau repede de munte care impartea satul in doua, legaturile erau puntile cladite peste el, iar in spatele casei incepea padurea cea deasa.
Fiecare rasarit de soare aducea cu el o noua aventura. Acolo zilele erau mai scurte si treceau atat de repede. Ele se depanau dupa reguli stravechi, bine stiute. La ora 4 :30 vitele erau trimise la « ciopor », la ora 6 :30 era desteptarea. La masa se servea colesa cu papara si nelipsitul lapte. La ora 7 :30 barbatii erau déjà plecati la cosit. Mai tarziu plecau copiii la fan. Cu furci si greble. Ei stiau exact ce-au de facut, si fetita la fel. Fiecare era cu parcela lui, intorceau si scuturau fanul ca mai tarziu sa-l faca bogi. Urma mersul spre casa cu carul cu fan. Deobicei fetitei ii placea sa stea cocotata in varful carului pe ditamai movila de fan. Uneori caruta se rasturna, dar asta nu era niciodata o tragedie, din contra era motiv de ras si veselie. La amiaza se odihneau si mancau la umbra celui mai stufos pom care-l zareau. Mancau ce-au luat in traistuta de dimineata : pita coapta pe vatra, branza, carnati, castraveti si ceapa. Era cea mai gustoasa mancare din lume. Apa bauta direct de la izvor era cea mai dulce. Dupa 2 ore de leneveala binemeritata la umbra copacului, timp in care se domolea si arsita, fiecare isi relua lucrul.
Si asta pana la apusul soarelui cand luau toti drumul spre casa. Pentru ei acum incepea joaca. Colindau satu-n lung si-n lat cat era seara de lunga, strabateau ultita cu ulita la deal si la vale pana ajungeau acasa rupti de oboseala, prafuiti si cu genunchii jupuiti. Urma balaceala in vatra si somnul fara vise pana a doua zi. Bucuria lor cea mare era cand ploua. Atunci nu se mergea la fan. Se mergea in schimb la cules ciuperci in padurea cea deasa. Avea fiecare cate un cosulet de rachite cu un stergar alb pus inauntru iar singura lor grija era sa umple cosuletul cu galbenele si hribi. Cand nu meregau la fan, mergeau la vie, cand nu mergeau la vie, mergeau dupa apa. Asta da aventura. Apa de baut o luau de la 3 km distanta. Urcau cararui serpuite si abrupte cu galeti si bidoane ca sa ajunga la izvorul cu apa limpede ca lacrima. Drumul pana acolo era cel mai placut, desi era la deal si se urca, la coborat, cu povara bidoanelor pline, era mereu un calvar. Ajungeau mereu acasa uzi din cap pana-n picioare si cu galetile jumate pline.
Si uite asa trecea zi dupa zi, ziua la munca seara la distractie. Cu fiecare zi se risipea si vacanta, si odata cu ea si libertatea fetitei Drumul spre oras era trist si facut mereu cu lacrimi in ochi.
Se intampla acum mai bine un sfert de veac…Odata cu anii s-a spulberat si magia locului…Casele sunt tot acolo, raul isi deapana susurul repede, padurea e tot in spatele casei, poate nu la fel de deasa, dar copiii de atunci, care umpleau vaile cu rasul lor si glasurile lor, au crescut si-au plecat. Fetita, si ea a plecat, insa dintre toti, ea a plecat cel mai departe…
Se afla un om, pe care-l cunosti sau nu. Dar ce vorbesc eu aici, « cunosti », e un cuvant mare, poti cunoaste o teorema, o formula matematica, o compozitie chimica, ziua in care esti sau te-ai nascut, anul…dar nu un om! Omul e prea complex pentru a-l putea cunoste. Nici macar persoana proprie nu poti spune c-o cunosti. Cand nu te astepti ai cele mai nebanuite reactii de care te miri cu orele sau anii singur. Si daca nu te cunosti si nu cunosti pe nimeni cum naiba poti trai, fara repere? Pai sistemul e ordinar de simplu. Ne creem fiecare puncte de observatie si indicatoare personale care raspund unui mecanism de recunoastere propriu si individual. Daca parametrii trasati imaginar se dovedesc a fi eronati in realiate, too bad, ai gresit si te-ai trezit ca mergi agale pe un camp minat si fara puncte de control. Odata cu reperele se pierde si identitatea. Fara identatite, tot ce se deschide in fata ta este un gol, atat de adanc ca te intrebi daca vreodata ai putut intr-adevar sa recunosti si sa pozitionezi cu adevarat omul ce se afla in spatele banalului « hi ».
Si nu stiu cum, prin ce alchimie sofisticata, tristetea, care-o resimti dupa ce pierzi toate sistemele de coordonate, este atat de adanca si direct proportionala cu golul ce tocmai s-a creat…
De ceva vreme meningele imi este persecutat sistematic de zicala asta. Obsesia s-a declasant odata cu startul celor 35 de mii de ciclisti care executau a 25-a editie de tour al orasului, in / pe bicicleta. S-a inteles ceva? In cuvinte mai usoare, duminica trecuta s-au aliniat la start 35 de mii de biciclisti convinsi sa faca turul orasului (in toate directiile posibile –lol) pe bicicleta. Eu am inceput sa fiu invaluita de acest gand intelept (cel din titilu !) nu chiar de la inceput, ci au fur et à mesure que le tempss'écoulait, iar orele treceau frumos una dupa alta. Frumos pentru biciclisti, oribil pentru soferi. In ce ma priveste, eu urmaream tot desfasuratorul asta din confortul canapelei pe care ma tolanisem cu atata detasare si relax. Pe cat de radianti erau ciclistii, veseli si joviali si plini de bonne humeur, pe atat de crizati, isterici si de mauvaise humeur erau soferii prinsi in ambuteiaje fara escape. Si uite asa, cocotata pe un divan de perne am inceput sa meditez la amploarea situatiei si nu numai.
Pe masura ce gandeam mai profund realizam ca fericirea unora e cladita pe nenorocirea altora sau invers iar natura pastreaza mereu un echilibru…precar.
Nu dispun de mult timp liber, am mai spus-o, insa tin s-o mai amintesc o data, pentru ca suntem intr-un alt context acum. Trag de mine sa apuc sa vad stirile de la miezul noptii, si asta pentru ca am senzatia ca n-am trait daca nu stiu ce s-a mai intamplat pe mapamond si-n urbea mea. Uneori ma umplu de mai multa placere devorand stirile decat un film. Insa, de la o vreme-ncoace m-a pocnit o alta meteahna, ultimul escape de care aveam nevoie. Blogaritul. Meteahna grea, pentru cineva care isi doreste din rasputeri sa detina puterea magica de-a dilata timpul…In definitiv daca nu mai citesc presa si ma rezum la televizor, blogaritul il asimilez tot cu informatia, un alt fel, ce-i drept. Mi s-a deschis, virtual, o noua lume. Virtual pentru mine, insa personajele sunt oameni reali cu trairi, emotii, bucurii, tristeti, pasiuni si alte cele.
Ma lansez din blog in blog cu un avant demn de invidiat de orice atlet la sarituri. Si uite asa mai aflu si eu cum de pe situri chinezesti poti comanda, la sume derizorii, ceasuri – imitatii foarte reusite de Hugo Boss, Gucci &Co, in alta parte, cu un simplu clic sunt teleportata in magnificul NY, nici macar n-am nevoie de imaginatie, ca sa vad cu ochii mintii toata maretia lui, gratie povestitoarei, care reda atat de minunat in cel mai mic detaliu, fiecare straduta. Daca m-am plimbat destul prin NY, ma intorc pe batranul continent, ma opresc in Portugalia, unde am gasit o fata, stand la malul marii si facand bilute din lut care in final prind contur in margelute, dar nu oricum, fiecare sirag poarta o povestea unica. Plec din Portugalia ca sa poposesc un pic in Spania, un pic in Franta, unde ma pun la curent cu viata culturala, nu uit sa dau o raita rapida prin Italia unde imi clatesc ochii cu un album de fotografii pe care le ador. Si nu in ultimul rand poposesc in Romania intr-un loc plin de caldura si mult farmec. In lectura de acolo imi gasesc refugiul daca vreau sa uit de toate rautatile lumii. Cand sunt in toane bune imi arunc ochii si pe situri cu de-ale gurii, insa mai rarut…Am nimerit si pe unele bloguri de-am luat-o la goana numai dupa primele doua propozitii. Deh, se mai intampla. Unii n-au nimic de spus sau povestit si cu toate astea scriu.
Pana la urma e si blogaritul asta un act de socializare…
Observ in ultimul timp o tendinta tot mai acuta de a tinde spre perfectiune. Indiferent de natura ei sau de domeniul de aplicatie. Fie ca ne cumparam o masina, o casa, o leguma, o fructa, fie ca ne crestem copiii, fie ca exercitam o profesie, fie ca oferim sau primim un serviciu, in toate, cu totii avem un singur tel: perfectiunea. Un tel oarecum impus de ultimele trenduri sau de o societate de consum din ce in ce mai exigenta. Psihologic, cand oferi calitate maxima, ai pretentia, la randul tau sa fii servit cu aceeasi calitate.
E un cerc foarte bine sudat. Perfectiunea naste intoleranta fata de greseli sau erori. Cu timpul ne pierdem umila calitate de a ierta. Intr-o societate perfecta, de fapt, fiecare este un mic dictator fata de cel de langa el. Greselile se platesc. Daca cineva nu s-a lovit de dictonul asta, si are probleme de comprehension, sa vina sa traiasca aici! Cel mai uzat cuvant, cand vine vorba de a plati greseli, se numeste « discount ». Pana cand si la coafor poti cere acest faimos « discount » daca look-ul final nu corespunde descrierii tale. Asistam acum cateva luni la o faza mai mult decat hilara. In timp ce asteptam frumos pe scaunel sa-mi vina randul, la coafor, intra o tipa de-a dreptul pornita. Prima data nu reuseam sa inteleg ce vrea. Gagica se vopsise cu o zi inainte si povestea ca ajunsa acasa, de fapt la lumina naturala a zilei, culoarea de la par nu corespunde cu cea care o vroia si vocifera cat o tinea gura ca a fost indusa in eroare de lumina neoanelor din salon. Acum vroia o re-vopsire GRATIS ; si-a obtinut-o fara mult efort. Cea mai mica eroare de constructie – fabricatie este speculata la maxim. Hainele de la casele de lux, daca au cea mai mica imperfectiune, insesizabila aproape, au déjà pretul redus cu 30-40%. Cunosc destule persoane care exact asta cauta.
Fructele si legumele sunt perfecte, atat de perfecte incat ai impresia ca sunt desenate. Se vand la dimensiunea gigant si fara imperfectiuni. Aici n-ai sa gasesti in veci prune sau caise cu viermi. (hahahahahha) Sa mai zic ? Pizza livrata o poti refuza daca n-a ajuns « suficient » de calda…
Si lista e atat de lunga…c-ar trebui sa fac o noapte alba sa enumar macar jumatate.
Sunt atat de bolnava si contaminata de perfectiunea asta, incat sunt in stare sa cad prada depresiei daca cineva sau ceva imi deviaza traiectoria mea sublima spre impecabil…
N-am mai scris nimic. Sunt prea trista ca sa mai povestesc banalitati. N-am ramas indiferenta auzind de moartea lui MJ. N-am fost un fan extraordinar al lui, insa l-am admirat ca om de scena. A scos piese exceptionale, ca sa nu mai vorbesc de dans…A fost un geniu muzical. Moartea lui m-a ravasit mai mult decat as fi banuit. Sunt trista pentru ca omeniarea a mai pierdut o stea. Pur si simplu nu pot ramane indiferenta.
