Once upon a time…

Traia intr-un oras imbacsit si poluat o fetita. Ea astepta vacanta de vara asa cum o asteptau alte mii de copii, insa pentru ea inceputul verii insemna libertate si evadare dintr-un oras plin de blocuri si betoane, pentru ea vara era sinonim cu munte, padure si fan. Ea pleca la « tara » intr-un colt uitat de lume din frumosul Ardeal. Drumul pana acolo era lung cu trenul accelerat, 12 ore care parca nu se mai terminau. Il strabatea de cele mai multe ori singura, fara parinti, dar era mereu in siguranta. Erau alte vremuri, oamenii mai oameni si cu frica de Dumnezeu. Pleca seara si ajungea dimineata in gara mica, cu iz de munte si oameni simpli cu vorba dulce unde o asteptau verisorii ei. Drumul insa nu s-a sfarsit. Acum asteptau mereu fix 20 de minute in autogara de unde luau impreuna o cursa sateasca inca 15 km. Incepea urcusul pe serpetine care-si croiau drumul printre livezi si sate rasfirate.

Fetita din poveste recunoastea casele una dupa alta in drumul lor, bisericile dupa turla lor argintie iar cand masina trecea prin fata crucifixului de la marginea drumului, déjà era la intrarea in paradisul terestru, cel mai frumos si magic loc care exista pe pamant. Casuta din basm nu era nici mare dar nici mica, era suficient de incapatoare pentru o droaie verisori, unchiul si matusa care-i aveau in grija pe timpul verii.

Prin fata casei trecea un rau repede de munte care impartea satul in doua, legaturile erau puntile cladite peste el, iar in spatele casei incepea padurea cea deasa.

Fiecare rasarit de soare aducea cu el o noua aventura. Acolo zilele erau mai scurte si treceau atat de repede. Ele se depanau dupa reguli stravechi, bine stiute. La ora 4 :30 vitele erau trimise la « ciopor », la ora 6 :30 era desteptarea. La masa se servea colesa cu papara si nelipsitul lapte. La ora 7 :30 barbatii erau déjà plecati la cosit. Mai tarziu plecau copiii la fan. Cu furci si greble. Ei stiau exact ce-au de facut, si fetita la fel. Fiecare era cu parcela lui, intorceau si scuturau fanul ca mai tarziu sa-l faca bogi. Urma mersul spre casa cu carul cu fan. Deobicei fetitei ii placea sa stea cocotata in varful carului pe ditamai movila de fan. Uneori caruta se rasturna, dar asta nu era niciodata o tragedie, din contra era motiv de ras si veselie. La amiaza se odihneau si mancau la umbra celui mai stufos pom care-l zareau. Mancau ce-au luat in traistuta de dimineata : pita coapta pe vatra, branza, carnati, castraveti si ceapa. Era cea mai gustoasa mancare din lume. Apa bauta direct de la izvor era cea mai dulce. Dupa 2 ore de leneveala binemeritata la umbra copacului, timp in care se domolea si arsita, fiecare isi relua lucrul.

Si asta pana la apusul soarelui cand luau toti drumul spre casa. Pentru ei acum incepea joaca. Colindau satu-n lung si-n lat cat era seara de lunga, strabateau ultita cu ulita la deal si la vale pana ajungeau acasa rupti de oboseala, prafuiti si cu genunchii jupuiti. Urma balaceala in vatra si somnul fara vise pana a doua zi. Bucuria lor cea mare era cand ploua. Atunci nu se mergea la fan. Se mergea in schimb la cules ciuperci in padurea cea deasa. Avea fiecare cate un cosulet de rachite cu un stergar alb pus inauntru iar singura lor grija era sa umple cosuletul cu galbenele si hribi. Cand nu meregau la fan, mergeau la vie, cand nu mergeau la vie, mergeau dupa apa. Asta da aventura. Apa de baut o luau de la 3 km distanta. Urcau cararui serpuite si abrupte cu galeti si bidoane ca sa ajunga la izvorul cu apa limpede ca lacrima. Drumul pana acolo era cel mai placut, desi era la deal si se urca, la coborat, cu povara bidoanelor pline, era mereu un calvar. Ajungeau mereu acasa uzi din cap pana-n picioare si cu galetile jumate pline.

Si uite asa trecea zi dupa zi, ziua la munca seara la distractie. Cu fiecare zi se risipea si vacanta, si odata cu ea si libertatea fetitei Drumul spre oras era trist si facut mereu cu lacrimi in ochi.

Se intampla acum mai bine un sfert de veac…Odata cu anii s-a spulberat si magia locului…Casele sunt tot acolo, raul isi deapana susurul repede, padurea e tot in spatele casei, poate nu la fel de deasa, dar copiii de atunci, care umpleau vaile cu rasul lor si glasurile lor, au crescut si-au plecat. Fetita, si ea a plecat, insa dintre toti, ea a plecat cel mai departe…