Saturday, June 20, 2009

Once upon a time…

Traia intr-un oras imbacsit si poluat o fetita. Ea astepta vacanta de vara asa cum o asteptau alte mii de copii, insa pentru ea inceputul verii insemna libertate si evadare dintr-un oras plin de blocuri si betoane, pentru ea vara era sinonim cu munte, padure si fan. Ea pleca la « tara » intr-un colt uitat de lume din frumosul Ardeal. Drumul pana acolo era lung cu trenul accelerat, 12 ore care parca nu se mai terminau. Il strabatea de cele mai multe ori singura, fara parinti, dar era mereu in siguranta. Erau alte vremuri, oamenii mai oameni si cu frica de Dumnezeu. Pleca seara si ajungea dimineata in gara mica, cu iz de munte si oameni simpli cu vorba dulce unde o asteptau verisorii ei. Drumul insa nu s-a sfarsit. Acum asteptau mereu fix 20 de minute in autogara de unde luau impreuna o cursa sateasca inca 15 km. Incepea urcusul pe serpetine care-si croiau drumul printre livezi si sate rasfirate.


Fetita din poveste recunoastea casele una dupa alta in drumul lor, bisericile dupa turla lor argintie iar cand masina trecea prin fata crucifixului de la marginea drumului, déjà era la intrarea in paradisul terestru, cel mai frumos si magic loc care exista pe pamant. Casuta din basm nu era nici mare dar nici mica, era suficient de incapatoare pentru o droaie verisori, unchiul si matusa care-i aveau in grija pe timpul verii.


Prin fata casei trecea un rau repede de munte care impartea satul in doua, legaturile erau puntile cladite peste el, iar in spatele casei incepea padurea cea deasa.

Fiecare rasarit de soare aducea cu el o noua aventura. Acolo zilele erau mai scurte si treceau atat de repede. Ele se depanau dupa reguli stravechi, bine stiute. La ora 4 :30 vitele erau trimise la « ciopor », la ora 6 :30 era desteptarea. La masa se servea colesa cu papara si nelipsitul lapte. La ora 7 :30 barbatii erau déjà plecati la cosit. Mai tarziu plecau copiii la fan. Cu furci si greble. Ei stiau exact ce-au de facut, si fetita la fel. Fiecare era cu parcela lui, intorceau si scuturau fanul ca mai tarziu sa-l faca bogi. Urma mersul spre casa cu carul cu fan. Deobicei fetitei ii placea sa stea cocotata in varful carului pe ditamai movila de fan. Uneori caruta se rasturna, dar asta nu era niciodata o tragedie, din contra era motiv de ras si veselie. La amiaza se odihneau si mancau la umbra celui mai stufos pom care-l zareau. Mancau ce-au luat in traistuta de dimineata : pita coapta pe vatra, branza, carnati, castraveti si ceapa. Era cea mai gustoasa mancare din lume. Apa bauta direct de la izvor era cea mai dulce. Dupa 2 ore de leneveala binemeritata la umbra copacului, timp in care se domolea si arsita, fiecare isi relua lucrul.

Si asta pana la apusul soarelui cand luau toti drumul spre casa. Pentru ei acum incepea joaca. Colindau satu-n lung si-n lat cat era seara de lunga, strabateau ultita cu ulita la deal si la vale pana ajungeau acasa rupti de oboseala, prafuiti si cu genunchii jupuiti. Urma balaceala in vatra si somnul fara vise pana a doua zi. Bucuria lor cea mare era cand ploua. Atunci nu se mergea la fan. Se mergea in schimb la cules ciuperci in padurea cea deasa. Avea fiecare cate un cosulet de rachite cu un stergar alb pus inauntru iar singura lor grija era sa umple cosuletul cu galbenele si hribi. Cand nu meregau la fan, mergeau la vie, cand nu mergeau la vie, mergeau dupa apa. Asta da aventura. Apa de baut o luau de la 3 km distanta. Urcau cararui serpuite si abrupte cu galeti si bidoane ca sa ajunga la izvorul cu apa limpede ca lacrima. Drumul pana acolo era cel mai placut, desi era la deal si se urca, la coborat, cu povara bidoanelor pline, era mereu un calvar. Ajungeau mereu acasa uzi din cap pana-n picioare si cu galetile jumate pline.

Si uite asa trecea zi dupa zi, ziua la munca seara la distractie. Cu fiecare zi se risipea si vacanta, si odata cu ea si libertatea fetitei Drumul spre oras era trist si facut mereu cu lacrimi in ochi.


Se intampla acum mai bine un sfert de veac…Odata cu anii s-a spulberat si magia locului…Casele sunt tot acolo, raul isi deapana susurul repede, padurea e tot in spatele casei, poate nu la fel de deasa, dar copiii de atunci, care umpleau vaile cu rasul lor si glasurile lor, au crescut si-au plecat. Fetita, si ea a plecat, insa dintre toti, ea a plecat cel mai departe…

14 comments:

  1. Am ochii plini de lacrimi...
    Simt ca totusi intr-o zi te vei reintoarce.

    ReplyDelete
  2. @acuarele - Port cu mine peste tot amintirile de atunci. Vacante cum am avut eu sunt convinsa ca si-ar fi dorit multi copii...Chiar daca ma reintorc candva, nimic nu mai e cum era...

    ReplyDelete
  3. "Astazi chiar de m-as intoarce..."
    Deci tot Ardealul... Frumoase amintiri; superb scris; grozave fotografii! Incepem placut ziua. Multumim.

    ReplyDelete
  4. Chiar ca ai avut vacante de vis! Eu sunt una dintre copiii care si-ar fi dorit asa ceva!

    ReplyDelete
  5. @Chirca - multumesc. Si cand te gandesti ca n-am evocat decat poate 25% din tot ce insemnau vacantele in Ardeal, fie vara, fie iarna...fiecare avea un farmec aparte in felul ei.
    @Nina - Inca de atunci ma simteam o norocoasa sau o privilegiata. Aveam colegi care ramaneau intre blocuri si betoane, sau poate mai scapau e evadare intr-o tabara de o saptamana...in cel mai fericit caz.

    ReplyDelete
  6. Cred ca te-au format mult pentru viata aceste vacante active, in care imbinai munca si joaca!...
    Intr-adevar, cand te reintorci, nu mai poate fi la fel. Stiu asta, o simt la randu-mi. In primul rand, pe atunci imi parea totul vast, nesfarsit. Azi trebuie sa recunosc ca e o curte obisnuita aceea a vacantelor copilariei, maricica dar nu imensa, in care pe vremuri ma pierdeam.
    Dar o regasire acolo cu toti acei verisori, peste timp, ar fi extrem de frumoasa si emotionanta...

    ReplyDelete
  7. maramuresul este unic....deosebit....mirific...

    ReplyDelete
  8. @acuarele - sa fiu sincera, am incercat o revenire in timp alaturi de copiii mei inainte de a pleca atat de departe. M-am intalnit cu verisorii (o parte din ei) de altadata, care aveau si ei copii la randul lor, n-a mai fost nimic la fel. Mie imi lipsea cada si dusul, ma enervau cocosii care cantau la 5 dimineata, ma enerva mirosul de balega statuta iar WC-ul in fundul curtii ma scotea din sarite...Cu alte cuvinte imi lipsea confortul de care devenisem dependenta, odata cu anii, chestii care in coplirarie nici nu le observam sau nu-mi ridicau nici un fel de probleme, acum ma scoteau din minti...
    @Iosif - cata dreptate ai! Cine n-a trecut macar o data prin maramures pierde mult de tot...

    ReplyDelete
  9. ai avut vacante frumoase. Astazi nu stiu cati se mai pot bucura de asa ceva.

    ReplyDelete
  10. @anonymous - ma gandeam sa scriu despre ce inseamna o vacanta azi ptr un elev, cel putin aici...

    ReplyDelete
  11. Cand citeam articolul tau de blog ma gandeam la "Panzele mamei" de Calin Gruia. Te astept pe blogul meu: Asistenta si Consultanta GRATUITA IT

    ReplyDelete
  12. @Cornel - bine ai venit in vizita!

    ReplyDelete
  13. "Mais où sont les neiges d'antan?"

    ReplyDelete
  14. @indaofwind - peut-etre perdues pour toujours...

    ReplyDelete

Related Posts with Thumbnails