De ceva vreme meningele imi este persecutat sistematic de zicala asta. Obsesia s-a declasant odata cu startul celor 35 de mii de ciclisti care executau a 25-a editie de tour al orasului, in / pe bicicleta. S-a inteles ceva? In cuvinte mai usoare, duminica trecuta s-au aliniat la start 35 de mii de biciclisti convinsi sa faca turul orasului (in toate directiile posibile –lol) pe bicicleta. Eu am inceput sa fiu invaluita de acest gand intelept (cel din titilu !) nu chiar de la inceput, ci au fur et à mesure que le temps s'écoulait, iar orele treceau frumos una dupa alta. Frumos pentru biciclisti, oribil pentru soferi. In ce ma priveste, eu urmaream tot desfasuratorul asta din confortul canapelei pe care ma tolanisem cu atata detasare si relax. Pe cat de radianti erau ciclistii, veseli si joviali si plini de bonne humeur, pe atat de crizati, isterici si de mauvaise humeur erau soferii prinsi in ambuteiaje fara escape. Si uite asa, cocotata pe un divan de perne am inceput sa meditez la amploarea situatiei si nu numai.
Pe masura ce gandeam mai profund realizam ca fericirea unora e cladita pe nenorocirea altora sau invers iar natura pastreaza mereu un echilibru…precar.
Suntem poate prea multi ca sa fim cu totii fericiti, la unison?... E si acesta un aspect, deloc de neglijat. Dar nu singurul. Vietile noastre sunt centrate pe "a trebui", " a vrea", "a deveni", "a ajunge". Si cum de atatea ori drumurile se ingusteaza.... ajunge cine poate. La urma urmei, si viata e tot o cursa, cu final neasteptat.
ReplyDeletePerfect adevarat! Nu putem fi fericiti la unison...In timp ce unul plange, in alt loc e sigur altul care rade...
ReplyDeleteDa, si unde mai pui ca acela care-l face pe altul sa planga, va plange el insusi intr-o buna zi, cel putin la fel de amarnic!...
ReplyDeletePoate ca aici am putea "lucra", noi oamenii. Sa transformam lacrimile in flori, sa alinam durerile, sa fim mai buni. Poate ca astfel calea se va mai lati...