Nimic

N-am nimic spectaculos de povestit, de unde si tacerea mea din ultimul timp. Insa macar de amocul artei blogaritului ma simt oarecum responsabila sa mai arunc o fraza-doua asa cu ce-mi trece la intamplare prin caputul meu, proaspat vopsit. In linii mari, nimic nou pe frontul de vest…Ploaia e la fel de prezenta, soarele la fel de absent, eu sunt la fel de alba, crema de plaja, luata acum 2 luni, mai are putin si expira fara ca macar sa-i fi deschis dopul…iar eu sunt cuprinsa de aceeasi debordanta si molipsitoare pofta de viata asemanatoare ascetilor din Tibet. Ceva totusi s-a schimbat…Na c-am inceput sa visez. Nu vorbesc de cosmarurile nocturne unde ma zbat sa ies din nameti de zapada si in care sunt purtata de avalanse una mai mare decat alta…Brrrr… Intre noi fie vorba, e cat se poate de limpede pentru mine c-am ramas cu niste sechele de la iernile petrecute p’aici…Dar… cum spuneam mai devreme, de curand am descoperit cum pot pleca sorcova pe calea viselor cu ochii deschisi si asta intre doua fulgere si doua tunete! Nu stiu cum si prin ce miracol de fiecare data ajung teleportata la o plaja imensa cu nisip fin si o mare incredibil de albastra iar de deasupra capului imi vegheaza calatoria un soare imens, galben si foarte cald. Senzatia de litoral si briza a marii e atat de puternica…incat imi simt picioarele ude de valurile care se sparg la mal…Mi-ar place sa ma eternizez cu nispul de acolo, insa sunt adusa brusc la realitate de bubuiturile ce stau sa-mi sparga timpanele. Ah, nu, nu sunt artificii, sunt doar tunetele de afara… iar eu chiar sunt uda la picioare, dar nu de valuri ci de ploaie…
Cam asta e…