Fir intins!

Da, de pescuit este vorba! In ape tulburi, in ape repezi, in lacuri, la baraje…dar unde nu poti pescui ! Atata timp cat esti calauzit de optimism, orice balta e plina de pesti aurii, mari, rotunzi si grasi, gata sa-ti infulece nada sau numai porumbul aruncat ca momeala. Pescuitul in sine ar trebui sa fie un sport relaxant, odihnitor, cu darul de-a te purta pe culmile Zen…Cat de idilic pare totul ! In plasa asta am picat si eu, si asta pana mi-am cumparat prima lanseta, dintr-un sir lung care i-au urmat…

Epopeea pescareasca a inceput inca in primele zile pe taramurile astea. Omul aici, de plictiseala iese la o plimbare prin parc iar daca ai sansa sa traiesti aproape de rau, care de fapt e un fluviu, te plimbi frumusel visator pe marginea lui pana obosesti, te ozonezi, si te intorci acasica si dormi ca un prunc. Cam asta faceam si eu in serile senine de vara pe vremea in care nu ma dumirisem inca unde ma aflu. Faleza era plina de pescari, atat de veseli si joviali si plini de vorba, ca de fapt, uitam de ce-am iesit din casa si ma priponeam pe langa unul ascultandu-i povestile fascinate despre crapi giganti si balene blande…Pana cand mi-am luat o undita, nu singura, tot tribul, cu mic cu mare…In primele zile am prins la crapi, unul mai baban ca altul, la unii stateam déjà in cumpana daca nu cumva sunt pui de balena…Aveam frigiderul plin de pesti, de toate natiile. Dadeam chiar si la vecini, la prieteni, la alti pescari, la tot cartierul. Casa-mi mirosea a peste, insa era frumos. Schimbam locurile imediat daca auzeam ca se prinde mai bine la o aruncatura de bat mai incolo, la 100km. O perioada am mancat numai pesti. Déjà ma laudam la rude ce bine traiesc si cum imi cladeam eu peste cu peste o memorie de mamut. Pana intr-o zi cand am auzit ca pestele din fluviu e infectat cu mercur deversat din nu stiu ce combinat. Au urmat zile de grea incercare. Studiam si zi si noapte efectele mercurului asupra corpului uman. Noaptea nu puteam pune geana pe geana de imaginea mea , ma vedeam translucida si cu mercur curgandu-mi prin vene, in loc de sange. Am hotarat ca fluviul este cert un loc perimat si stricat pentru o activitate atat de nobila. Am luat calea barajelor, unde pescari legendari prindeau sturioni ziua si rapitori noaptea. Schimbarea aceasta a necesitat si ceva efort financiar, alte lansete, mai performate, plumbi mai grei, (eu cautam unul de 2-3 kile, dar n-am gasit de cumparat), benzina, roti uzate, pentru ca, sa fie clar, n-aveam nici un baraj la coltul strazii ! Dar nimic nu e greu cand la sfarsit iti atarna un sturion in undita. Desigur, asta se intampla in visele mele cele mai frumoase, ca realitatea fu dura d’asta data. Unditile le-au luat curentii de apa, plumbii la fel iar noi am venit piscati din cap pana-n picioare de tantari. Ne-am spus ca barajele nu fac parte integranta din armonia pescuitului.

Aveam nevoie de alte chemari. Si le-am gasit. Lacurile de munte. Nu mai stiu exact ce pesti salasluiau atunci in ele, dar intr-o zi cu soare, am plecat de cum s-a crapat de ziua, ca drumul e lung pana la munte…Am ajuns la Marina, ne-am inchiriat o barca si ne-am cumparat o galeata de pestisori drept momeala. Dupa o zi intreaga in care ne-a ars soarele in cap si pe corp, n-am mancat, n-am facut pipi si in care imi amortisera pana si urechile, ne-am intors la mal, secati la suflet, pustiiti de orice gand, rosii ca racii…si fara pesti...De atunci nu ma mai urc si nu ma mai dau in barci. De-atunci m-am declarat protectoarea pestilor, un fel de BB pentru cainii vagabonzi…Ce animale blande si pline de gingasie sunt pestii…

Cred ca-n aprilie incepe sezonul la pescuit si-am nevoie de undite noi !