Un pustiu intins fara inceput si fara sfarsit…Cu ani in urma defineam amintirile ca fiind cimitire ale trecutului in care ne reintoarcem mereu tacuti cu un buchet de flori …A trebuit sa treaca anii sa realizez ca de fapt amintirile sunt mostenirea noastra cea mai de pret. Fara ele am fi nimic. Ma intreb ce-am deveni daca cineva ne-ar fura amintirile ?
Gradina din fundul curtii cu ciresul amarui, leaganul atarnat de cires, florile de musetel crescute la marginea ulitei, cositele de fan, primul sarut, prima iubire, primul zbor, ziua nuntii, nasterea, primul gangurit, primii pasi, prima zi de scoala, ultima zi de copilarie, ultima zi de adolescenta, prima zi de adult…si cate si mai cate….Amintiri ale trecutului…Nu poti intelege niciodata o fiinta umana fara sa-i cunosti trecutul, adica amintirile. Fiecare zi isi deapana minutele, secundele cu bune si rele dar oare care mecanism declanseaza peste anii memoria si amintirea lor ? Mereu mi-am pus intrebarea asta. Ce anume din prezent si mai ales de ce - se incripteaza in memoria noastra si face posibila trairea secundei prezente chiar si peste un veac ?
Amintirile sunt labirinturi ale trecutului…Imi amintesc perfect secvente de acum 30 de ani fara nici o importanta evidenta. Si atunci de ce mi le amintesc ? Daca am putea afla raspunsul la intrebarea asta, poate am putea afla raspunsul la multe alte actiuni ale noastre…
Amintirile sunt ca sa ne legene, sa ne mangaie existentele.
ReplyDeleteAdor fotografiile vechi, ale copilariei si adolescentei, mirosul si culoarea lor, fiindca au reusit sa insele timpul trecut, si sa confiste ceva din el.
In aceste flash-uri ale lui "a fost odata", timpul a ramas intact conservat.
Timpul, da, acest dragon infinit de lung, cu pielea incrustrata de solzi in siruri interminabile, stralucind in lumina lunii, noptile. Atunci cand ne intalnim cu noi insine.
@Ileana - si cata nostalgie degaja o fotografie veche...
ReplyDeleteeu prefer sa u ma uit la poze, de fiecare data cand le vad plang
ReplyDelete